Dezbaterea privind schimbarea climei a intrat
în ceea ce am putea numi „Faza focului de tabără”,
în care scopul este de a spune cea mai înfricoșătoare poveste.
Oren Cass[1]
Iluzia că „Înainte era mai bine” nu este doar o nostalgie comunistă despre perioada ante-1989, ci și o idee care, sub o formă puțin deghizată, se vântură și în dezbaterile climatice actuale. „Era mai bine înainte” de revoluția industrială, pe când nu se ardeau combustibili fosili, vinovații principali pentru actuala „criză” climatică. „Schimbarea climei” a devenit un eufemism pentru emisiile de CO2. La rândul lor, aceste emisii au condus la reificarea și fetișizarea temperaturii medii globale ca indicator al evoluției climei în era post-revoluția industrială.
Profesorul Mike Hulme, Universitatea Cambridge, pe care l-am intervievat recent în legătură criza climatismului, a descris în 2018 procesul de reificare a temperaturii:
În ultimii 40 de ani, temperatura medie globală a aerului la suprafață – pe scurt, „temperatura globală” – a căpătat un rol extraordinar în știința, politica și discursul public privind schimbările climatice. Ceea ce a fost cândva un număr calculat în mod rudimentar prin calcularea unei medii a câtorva zeci de serii de date meteorologice rezonabil de bine repartizate, a devenit o entitate obiectivă care măsoară comportamentul sistemului terestru, dezvăluie viitorul, reglementează negocierile geopolitice și disciplinează imaginația umană. Cu excepția, probabil, a PIB-ului, rareori o entitate abstractă atât de bine construită a putut dobândi o asemenea putere asupra omenirii.
…
Temperatura globală nu provoacă nimic. Ea nu are nicio influență materială. Este un indicator abstract al acumulării agregate de căldură în stratul limită de suprafață al planetei. Este foarte departe de a dezvălui realitățile fizice ale pericolelor meteorologice care apar în anumite locuri. Iar previziunile de depășire a pragului de temperatură globală sunt și mai departe de informațiile de avertizare timpurie pe baza cărora pot funcționa sistemele de gestionare a riscurilor de dezastre.[2]
Reificarea/fetișizarea temperaturii globale a devenit elementul fundamental al politicii climatice actuale, care, anterior, se concentra pe atenuarea pericolelor schimbărilor climatice. În prezent, temperatura globală este considerată ca fiind un indicator al sănătății planetare, pe care îl putem îmbunătăți adoptând decizii energetice specifice. De exemplu, cel de-al cincilea raport de evaluare al IPCC din 2013/14 a reificat conceptul de buget de carbon cumulativ și a promovat traducerea obiectivelor abstracte privind temperatura globală în obiective (mai concrete) ale emisiilor net zero.
Nostalgia după o „climă perfectă” – nepoluată și neafectată de emisiile de dioxid de carbon din arderea combustibililor fosili – își are sorgintea în mitul edenic sau al paradisului pierdut, pe care l-am descris în 2016:
Clima este văzută ca un simbol al mediului natural sau sălbatic, o manifestare a Naturii-mamă care, la început, era pură și neprihănită și ar fi trebuit să rămână așa, neatinsă de oameni. Folosind metafora biblică, ar fi vorba de grădina raiului, Edenul sau paradisul, din care oamenii au fost alungați pentru păcatul originar săvârșit. Iar schimbările climatice sunt sinonime cu „natura pierdută”, o idee cu adânci rezonanțe în multe culturi.[3]
Dacă acceptăm propunerile IPCC, o astfel de „climă perfectă” ar fi dominat perioada pre-industrială 1850 – 1900. Din aceea perioadă provin concentrația de CO2 (0,025%) și temperatura globală, folosite ulterior ca repere inițiale pentru evoluția climei. De exemplu, obiectivele de temperatură de 1,5°C și de 2,0°C ale Acordului de la Paris sunt ancorate în această perioadă (Fig. 1)
Fig. 1. (Fig. 1.12 din IPCC Sixth Assessment Report WG1, 2021). Temperatura medie globală de suprafață (GMST) observată din patru seturi de date, în raport cu temperatura medie din perioada 1850-1900 în fiecare set de date. Zona gri reprezintă intervalul de siguranță climatică. De reținut sfârșitul anilor 1870, despre care se va discuta mai jos.
Pentru activiștii climatici, orice creștere a temperaturii medii globale în raport cu linia de bază pre-industrială a fost și este un semnal de alarmă care anunță/perpetuează ceea ce ei numesc „criza climatică”. Dar, după cum remarcă profesorul Roger Pielke Jr. (University of Colorado Boulder),
Un motiv important pentru care perioada 1850 -1900 servește drept bază de referință utilă pentru utopia climatică este că aproape nimeni nu are nicio idee despre cum arăta clima în acea perioadă.[4]
Demistificarea acestei utopii este bazată pe estimările compilate de Mike Davis în cartea sa Late Victorian Holocausts: El Niño Famines and the Making of the Third World (2017), la care se adaugă date extinse până la anul 2022. Davis sugerează că variațiile meteo și climatice extreme de la sfârșitul anilor 1870 au cauzat moartea a peste 50 milioane oameni, adică circa 4% din populația globală (1,2 miliarde).[5] Astăzi, aceeași proporție din populația mondială, ar însemna peste 320 milioane victime, adică aproape întreaga populație a Statelor Unite ale Americii. O calamitate greu de imaginat.
Cauza principală a impactului climatic masiv din perioada 1850 -1900 a fost un mega-eveniment El Niño/Southern Oscillation (ENSO), extrem de puternic în anii 1877/78,[6] combinat cu dominația colonială, marcată, potrivit relatărilor lui Mike Davis, de impulsuri malthusiene. La aceste decese pot fi adăugate cele cauzate de erupții vulcanice (Tambora, 1815, 11.000 victime; Krakatau, 1883, 36.000 victime), marile incendii din Midwest-ul american (1871, 2.400 victime), inundațiile din Marea Baltică (1872, 271 victime), invazia din 1875 a circa 12,5 trilioane de lăcuste în Midwest, SUA, taifunul din China din 1878 (circa 100.000 victime). În plus, Statele Unite au avut de suportat 6 uragane majore în anii 1870.
O comparație între decesele estimate produse de extremele meteorologice și climatice în perioada preindustrială (anii 1870 – 1900) și cele din epoca revoluției industriale (anii 1900 – 2020) este grăitoare (Fig. 2). De notat că evenimente El Niño, similare cu cel din 1877/78, s-au manifestat și în 1982/83, 1997/98, respectiv în 2015/16, dar fără ca numărul de victime să se apropie de cel din anii 1877/78.[7] Ceva important s-a întâmplat cu societatea umană în secolul al XX-lea. „Scorpia climatică” (nimeni alta decât „mult iubita și stimata” Mama-Natură!) a fost „îmblânzită” ca urmare a creșterii rezilienței noastre, creștere datorată triumfului revoluției industriale, inițiate și întreținute de combustibilii fosili. Pentru jucarea acestui rol, cărbunii, petrolul și gazele naturale merită toată admirația și întregul nostru respect.
Fig. 2. Decesele decenale estimate legate de vreme și climă pentru patru decenii: anii 1870, 1920, 1970, 2020. Aceste estimări sunt foarte incerte, iar cifrele din 1870 și 1920 sunt cu siguranță subestimate. Ele trebuie interpretate ca ordin de mărime și nu ca cifre precise. Adaptare după Davis 2017, Pielke 2023, Our World in Data 2022. (Cifra de 41.046 raportată pentru deceniul 2022 include decese provocate de toate dezastrele geofizice, meteorologice și climatice, inclusiv cutremure, activități vulcanice, alunecări de teren, secetă, incendii de pădure, furtuni și inundații).
O simplă examinare a cifrelor din figura de mai sus distruge irevocabil mitul „climei perfecte”, nostalgia „climei etalon”, iluzia „înainte era mai bine” și întărește ceea ce am scris de mai multe ori, cu speranța că nu voi rămâne doar „o voce în pustiu”:
Nu există nici un climat în care omul să fie adaptat ideal, în sensul că i se va garanta o calitate decentă a vieții. Natura – Mama Natură, cum o alintă unii! – nu vrea ca noi să avem o speranță de viață de 75 ani sau o rată de mortalitate infantilă sub 1%. Natura, ca sumă a tuturor lucrurilor de pe Pământ, nu se sinchisește de ființele umane în nici un fel și ne atacă permanent cu ape infestate cu bacterii, cu călduri excesive, cu secete sau inundații, cutremure, furtuni, uragane sau tornade, insecte și alte animale purtătoare de boli, un mare număr de predători etc. Astăzi, privim moartea cuiva înainte de 30 ani ca pe o tragedie; în timpurile mai „naturale”, aceasta era speranța de viață.
Fig. 2 ilustrează câteva corelații simple: Pe măsură ce temperatura medie globală a crescut din perioada „climei perfecte” cu 1,3°C, populația a crescut de peste 6 ori, pe când numărul victimelor climatice a scăzut dramatic, cu trei ordine de magnitudine! Desigur, vor spune unii, corelațiile nu înseamnă întotdeauna cauzalități. Factorul cauzal major care explică aceste corelații este aportul fundamental al combustibililor fosili, care au permis construirea și menținerea pilonilor fundamentali ai societății umane în ultimii 150 ani. De exemplu, mecanizarea și fertilizarea agriculturii au contribuit imens la sporirea cantităților de hrană ale populației globului, care a crescut de la 1,2 la peste 8 miliarde oameni în perioada 1870- 2023. Creșterea speranței de viață, de la 30 ani la peste 75 ani într-o perioadă de timp relativ scurtă este datorată dezvoltării fără precedent a industriei farmaceutice și medicale. Transporturile, care în era „climei perfecte” erau limitate la căruțe și vase cu pânze, au depășit visele cele mai îndrăznețe ale omenirii, specia noastră ajungând chiar să pășească pe Lună în 1969.
Dacă perioada 1850 – 1900 poate fi considerată una cu o climă-reper, pe care să ne bazăm obiectivele politico-ecologice actuale (1,5°C, Net Zero etc.), înseamnă că trăim într-o iluzie perfectă, la fel ca aceea a nostalgicilor comuniști conform căreia „înainte era mai bine”. Dar, pentru activiștii climatici, orice creștere cu o zecime de grad a temperaturii medii globale față de „linia de bază preindustrială” are consecințe catastrofale pentru oameni și planetă. Divorțul de realitate este cauza absurdului existențialist-climatic.
Dacă, printr-un miracol extraordinar, mi s-ar oferi posibilitatea de a da timpul înapoi pentru a trăi în era „climei perfecte”, aș refuza categoric, fără nici un regret, și aș cere să mai pot trăi încă o viață în viitorul incert care ne așteaptă potrivit modelelor climatice actuale.
Concluzii
Reificarea temperaturii medii globale ca indicator unic și fiabil al bunăstării umane și sănătății planetei subminează realitatea nuanțată a schimbării climei. Această credință ignoră interacțiunea complexă dintre știință, politică și perspectivele personale asupra schimbărilor climatice.
Obsesia asupra unui singur număr sau buton magic – temperatura globală – nu va înlătura toate greutățile. În schimb, putem să ne concentrăm asupra setului nostru mai larg de instrumente adaptive: tehnologii, politici inteligente și bogăția colectivă a societății. Acestea sunt adevăratele arme din arsenalul nostru împotriva provocărilor climatice.
În confruntările viitoare cu meteorologia și clima, suntem mai bine pregătiți decât eram acum 150 de ani. Înainte NU era mai bine.
[1] Oren Cass, July 12, 2017, The climate change debate has entered what we might call the „Campfire Phase”, in which the goal is to tell the scariest story, https://twitter.com/oren_cass/status/885164438436925440
[2] Hulme, M., 2018, Climatism and the Reification of Global Temperature
[3] Crânganu, C., 2016, Patru mituri esențiale ale schimbărilor climatice: edenic, apocaliptic, babelian și themistian.
[4] Pielke, R. Jr., 2023, When the Climate Was Perfect.
[5] https://www.worldometers.info/world-population/world-population-by-year/
[6] Kiladis, G. N. and Diaz, H. F., 1986, An Analysis of the 1877–78 ENSO Episode and Comparison with 1982–83, Monthly Weather Review, vol. 114, no. 6,pp. 1035–1047.
[7] Huang, B. et al., 2020, How Significant Was the 1877/78 El Niño?, Journal of Climate, vol. 33, no. 11, pp. 4853–4869.
