Două genii, scriitorul D.R. Popescu și actorul Mitică Popescu, nume marcă înregistrată a țării, într-o lume învățată cu râsul, dar mai ales cu plânsul, au plecat dintre noi la început de an. Marele dramaturg și romancier a ținut întreaga viață cu Universitatea Craiova, uriașul actor, cu Rapid, fiind unul dintre fondatorii Clubului Aristocratic.
Nu știu cum să mă conving pe mine însumi că viața merge mai departe, așa cum se spune, în astfel de clipe, pentru că, da, merge, dar, fără repere și cu din ce în ce mai multe amintiri care dor, parcă nu e aceeași viață. Am zis amintiri care dor? Sau care zâmbesc, după cum devine cazul, vorba unui genial.
EDITORIAL MARIUS MITRAN | Acești îngeri triști
La jumătatea anilor ‘80 se respira greu în București, ca în toată România. Eram la liceu, mă pregăteam să dau admitere la Filologie și urma să mă duc la faza pe țară a Olimpiadei la română, practic singurul succes al meu, de atunci și până azi. Doamna profesoară Rodica Văidean, de la Lazăr, îmi spusese prima oară despre romanele lui DRP, și așa am ajuns să citesc “F”. Țin minte cartea pagină cu pagină, țin minte că râdeam ca prostu’ în tramvaiul 3, care mă ducea la școală, de la Casa Scânteii la Cișmigiu, citind despre numitul Dimie junior, care dădea telefon în casă din vârful unui plop aflat în propria curte. Sau despre relatarea în sat, la difuzor, a finalei Cupei Campionilor Europeni din 1967 dintre Celtic Glasgow și Internazionale, cursele devastatoare ale lui Jimmy Johnstone, pe partea marelui Facchetti, comentate în grup, fiind absolut delicioase!
Deși. Deși cartea e una tristă, crudă, aproape întunecată. Ce înseamnă F?
Unii spuneau că vine de la Faulkner, DRP fiind puternic influențat de scriitorul american, alții că “F”-ul creatorului pentru care Oltenia era “acasă”, venea de la Fugă. Sau Ființă. Sau Frică. Fotbal. Femeie. Fericire. Fantezie. Foc. Fantastic. Foame. Formă. Ficțiune. Fotbal. Fum. Fenomen. Fatalitate. Fotbal.
După cum se vede, “fotbal” este singurul cuvânt care se repetă, și încă de trei ori!
Fotbalul e totul, cred asta. Ființa e totul, femeia e totul, fericirea e totul. Astfel că, fiind foarte, foarte fericit, exact acum 40 de ani, și răspunzând unei anchete din Flacăra lui Adrian Păunescu, de final de an, care să stabilească ierarhia celor mai buni fotbaliști români, D.R. Popescu oferea următorul clasament: 1. Balaci, 2. Ștefănescu, 3. Cămătaru, 4. Lung, Negrilă, Tilihoi, Ciupitu, Ungureanu, Țicleanu, Beldeanu, Donose, Irimescu, Crișan, Geolgău, Boldici, Cârțu. Veneau locurile 5, 6, 7, 8, 9, 10, libere, apoi pe locul 11-Bölöni, pe 12.- Iorgulescu etc. Era decembrie 1982, Craiova Maxima tocmai eliminase pe Bordeaux, cu Tigana, Giresse, Tresor, Lacombe și nu doar cu ei. Antrenorul lor era Aime Jacquet, pe care aveam să-l văd, tot din tribună, luând titlul mondial cu Franța, în 1998, 3-0 în finală cu Brazilia lui Ronaldo. Eram pe Stade de France și scriam cronica pentru Prosport, ceea ce, într-un fel, fac și acum.
Universitatea Craiova și D.R. Popescu, Universitatea Craiova și Adrian Păunescu, Rapid și Adrian Păunescu, Rapid și Mitică Popescu. Ei tineri, noi adolescenți, echipele noastre, viețile noastre. Viețile lor. F. Fotbal. Fenomen. Fericire. Final.
După Olimpiadă, am lăsat “F”-ul din mâini, pentru o seară. Reușisem să iau bilete la Mitică Popescu, cu Mitică Popescu, un music-hall, după Camil Petrescu, la Teatrul Mic. Sala ticsită, România în care se respira greu dispăruse, deși am și acum senzația că aerul și starea din sală erau halucinante, magie era, nu știu ce era. Am râs, am plâns. Am râs.
Cel mai important, da, e că Rapidul și Craiova există!
Mitică Popescu. Îl văzusem în „Lumini și umbre”, la televizor, unde era „Împăratul”, un gen de șef underground al unui oraș din România de după război. Apoi în „Niște țărani”, capodopera lui Dinu Săraru, unde era eroul cărții, Năiță Lucean. Tot la Teatrul Mic.
Dar cel mai mult mi-a plăcut, l-am adorat, în „Moromeții”, unde era Cocoșilă…
Joi seară, în Capela de la Bellu, unde își dormeau somnul de veci și D.R. Popescu și Mitică Popescu, au venit sute și sute de suporteri rapidiști. Triști, tăcuți, emoționați, se strângeau tot mai mulți de la un minut la altul. Oamenii care țin fibra acestui club și care au în celula ereditară spiritul Rapidului precum marii apostoli ai unei religii construite chiar de ei, împărțeau o tristețe copleșitoare. „Ce e mă, ce v-ați adunat aici?”, parcă-l aud pe Cocoșilă, curios, care se gândea și bea la tutun, bea la tutun și se gândea…
Altădată, am prins bilete la “Nottara”, la „Acești îngeri triști”, a lui D.R. Popescu, cu Dana Dogaru și Horațiu Mălăele în rolurile mari. Am plâns și am râs, dar mai mult am plâns. Știu că fetei cu care eram i se înroșiseră palmele de atâta aplaudat. Da, am plâns. Cred că a fost cea mai sensibilă piesă din toată acea iarnă nesfârșită din țară.
„Important e că Rapid există”, spunea Mitică Popescu. „Fiți curajoși și fără frică…Eu vă salut, Mitică…!” Cel mai important, da, e că Rapidul și Craiova există!
Ce rămâne, cum continuăm, după ce acești îngeri triști ne-au lăsat să scriem, de acum, noi, urmarea a ce va fi să fie? Ființă. Fugă. Fotbal. Fantezie. Fenomen. Fum. Final.
Frică. Fără frică. “Ce e, mă, de de v-ați adunat aici?” Și de ce plângeți?
Articolul Acești îngeri triști a aparut prima data pe Prosport.
