Zic cum zis-am în titlu doar fiindcă, acu doi anișori, v-am scris aici ceva (și n-ați prea crezut). C-un an în urmă v-am revelat altceva (n-ați pus/tricotat cap-la-cap, nu s-a nepriceput). Acuș mă-nfățișez pentru a 3-a oară, oarecum oportunistic, deminonșalant… tot fără iluzia supranumită speranță.
Și-ncep, totuși, amintindu-vă că în conformitate cu o mie și-o sută de evidențe, mărturii, verificări, studii, cărți peste cărți, indivizi perfect paramilitari aparținând dragii de armate naționale („rezistenți” ori uslași, teroriști ori securiști, chiar nu contează), pe deplin și-n plin au cam tras în noi și-nainte și după 22. Sigur c-au fost peste tot nenumărate buluceli neintenționate, împușcături eronate, oarebe și-ntâmplătoare, aparținând soldaților și civililor trăgând aiurea și-n defensivă neștire. Însă gravitatea „de țară” s-a datorat tot șmecherilor de la vârful respectivelor manevre politico-militare din respectivele nopți și zile. Cum iarăși se știe, diversiunea teroristă fu chiar la vremea respectivă acoperită de către capii rusofili ai Armatei, cu asentimentul și agrementul total al lui Iliescu, ca și al pușcașilor subterani, al rafinaților infiltrați de genul Sergiu Nicolaescu & Gelu Voican-Voiculescu (arhanghelii cu mitralieră la bandulieră), actualmente continuând a fi protejată și-albită cu desăvârșită nesimțire și aroganță de către nu puține capete directoare, legiuitoare și judecătoare cu datorii și interese printre autorii și urmașii SS. Faptul e evident pentru oricine, la mijloc continuând să persiste interese carieristice dinozauriene și fixații financiare megalitice, deasemenea știindu-se bine.
Problema fiind, însă, că lucrurile astea (pe de o parte petrecutele din ‘89, plus politicile subsecvente în sine, pe de-altă parte respectivii actori mistificanți cu obraz de beton, care îmbuibându-și bătrânețile pe saltele burdușite cu stele militare și pensii nesimțitoare, care decedând în pătuțul lor cald precum monstruoșii criminali gen Kampukia kmerilor roșii sau Guatemala militaro-fascistă) interesează pe-o tot mai infimă, minoritară și evident neglijabil numerică lume-lume/soră-lume. Această dragă de majoritate populațională e tot mai plictisită de vocile tragice și revoluționare ale momentului paseist, ca și de gurițele infinitezimale ale urmașilor respectivilor. Superficială și egoistă, mulțimea vrea, acum și aici, pace, plăcere, valută multă și pită. Adică circ exclusiv apolitic și hazos, lefuri mai mari și impozit mai mic, îmbuibări și distracții, surdinizarea și eradicarea oricărui scandal care nu-i aparține direct și personal. Poporul – acela/acesta adevărat, majoritar, cu gura insațiabil-pofticioasă și cu mintea disprețuind întreaga omenire înafara eului propriu și-a propriului clan – s-a săturat de jale, critici nepopuliste, pretenții teoretice și dreptăți simbolice, perorații perceptibile drept negativiste sau neoptimiste. Iar anul trecut, când întâmplător tânăra, trupeșa și trufașa șefă a Partidului Liberal și a Senatului Țării, oricând posibilă Președintă a Patriei, a zis c-ar fi cazul și timpul uitării și îngropării oricăror agitații din jurul lui „cine” și „de ce”, „ce-o fi fost și ce nu” ori „ce-a fost de n-a fost” în Decembrie 89 (mai pe șleau popular: „hai morții cu morții și viii cu viii!”), foarte greșit s-au pripit unii/alții s-o muște de tendonul dorsal, jignind-o cu apelative nesimțitoare. Greșit. Luând-o gurița pe dinainte, femeia doar s-a făcut pe sine țap ispășitor, mic acar Păun; în realitatea cotidiană nefiind decât o preacurată și nevinovată purtătoare de glas aparținând unei îngrozitor de masive mase de poporean sincer.
Întradevăr, adevărul-adevărat al post-Revoluției din 1989, așadar al recenților și prezenților tot mai mulți ani & decenii, este că… nu contează. Că cetățeanului majoritar i se rupe, chiar nu-i (mai) pasă. O fi fost… ce-o fi fost, atunci. Ce importă e ce facem și cum ne-nvârtim de-acum încoace, spre tot-mai-pe-repede înainte, contează consecințele și descurcăreala post-post-respectivelor acte. Contează prezentul, adică noi și doar noi, reductibil la eu și cu mine.
Exact ca-ntr-o familie. Unde, pe scurt, roata istoriei se reduce la biografie, generație și succesiune, în esență fiind și simplă, și-aceeași. Bunicii au făcut orice, sau măcar (doar) ce-au putut, trăgându-și de la gură, sacrificându-se pe sine ca să-și ajute copiii să supraviețuiască, ba chiar furând dac-au avut ocazia și ce + de unde. Progeniturile vor fi trăit habar n-având în baza căror cazne sau crime, milogiri sau jecmăniri ale genitorilor, desigur idealizându-și copilăria și pe proprii părinți, durându-i undeva prin ce subterfugii sau cu ce plăți au fost aduși de către înaintași în postura de supraviețuitori ai stalinismului. La rându-le, copiii aceștia (care făcuți la repezeală mari intelectuali-doctori-ingineri, care proletari și proprietari urbani din țărani pălmași), au avut toate motivele să se ceaușească ei personal, tot în ideea de-a parveni și tototdată de-a asigura urmașilor baza materială de pe care să țâșnească și mai și, mai sus și mai opulent decât ei înșiși. Ignorând total cât de aplaudaci și turnători le vor fi fost părinții, noii tineri (chiar dacă câțiva dintre ei, încurajați de hormonii juneții, au ieșit în stradă și-au aruncat și ei c-o vorbă ori vreun pietroi în geamurile prefecturilor sau CC-ului), normal că s-au pus iute pe ghiftuiri, bișnițe, acumulări, îndemnizații, sinecuri. Și vor oferi și ei, proaspeților și inocenților prințișori și prințese ale vremii-n care trăim, tot un start de „viață mai bună”, bazată pe numai ei știu ce/câte matrapazlâcuri, scurtături, aserviri, protecții.
Așadar. Din perspectiva antroposului, socialului și psihicului contemporan, Revoluția din 89 este reductibilă la o poveste de manual școlăresc simplist, de wikipedie mereu epilată, coafată și manichiurizată anonim, fiind mai mult decât posibil ca să se transmită generațiilor următoare în forme tot mai edulcorate, trunchiate, crepusculare, de notă de subsol și crescânde uitări. Pentru ceva vreme ea poate să mai conțină și o indiferentă revuizare a două-trei contradicții sau diversități opinionale despre varii detalii. Totuși, de fiece dată, cel mai important detaliu sau remanentă concluzie subînțelegând cu deplin consimțământ ideea că evenimentul respectiv a marcat inițierea unui proces care duce țara din binișor înspre tot mai bine, și-anume acel binemersi pe care-l dorim pentru noi, astăzi, cei cărora tre să ne vină și nouă dracului odată și-odată rândul!
(Subliniez referința la adevăratul antropos, social și psihic actual, chiar dacă o masivă parte a inteligenței științifico-academice numită antropologie, sociologie, psihologie, pedagogie – de filozofie nici nu mai vorbim –, continuă să peroreze despre cai verzi pe toți pereții granturilor de cercetare fără finalitate, ai recenzărilor numeroaselor cărți și contribuții străine prost traduse și neadaptate, popularizând rudimentar pentru nemaiexistentul cititor român, toate efectuând tone de cercetări istorice demult desuete, statistici care ar spune mult dacă n-ar spune aproape nimica, sondaje și procente relevante și relative ca noaptea, idei futile sau reșapate, teoretizări caduce ori provizorii. Ca politica, și științele omului au devenit pe de-o parte teziste și declamative, popularizatoare și inutile, pe de-alta fracționare, momentane, oportuniste, tranzitorii. Și țin negreșit să ciupească bugetul, să atragă subvenții, să umfle/radă fonduri, mai mult de dragul fuduliilor bine bugetate.)
Observabil sau nu, paragraful de mai sus a fost pus într-o paranteză, asta deoarece n-are, desigur, nicio legătură. Revoluția care l-a terminat pe Ceaușescu, cu comunismul neterminând nicidecum/niciacum, aparent n-ar merita asemuită fie și aluziv cu scandalurile interintelectualicești. Dar/însă/totuși (ca să nu mai zic căci, preasemănând cu deci și cu ăăă), nu pot să nu fac și arc peste timp, văzând cu ce ne trudim în actualele „zile de pe urmă”, la ce s-a mărunțit lupta pro și contra imanentului comunism. Evocând, tot într-o paranteză (de data asta nemaiîmbrățișând grafic-parantetic paragrafe), drama doctoratelor. Cea ajunsă anii trecuți la un fel de climax: unul ca de balon pompat maximal, fâsâind brusc. Vorba fiind de miezul – atât de discutabil pentru unii, pentru alții total protejabil – al problemei, constând în plagiatul prestat de miniștri, priminiștri, senatori, deputați, adică de politruci, înalți funcționari și ofițeri din absolut toate instituțiile cazone. În vreme ce respectivii, adevărați și adeveriți reprezentanți ai spiritului majorității, constituiau doar vârf de aizberg, cremă/cireașă/bomboană peste tortul unei nații în care mult mai mulți intelectuali medii, oameni de cultură, profesorași sau deja savanți (otova civili/necivili), escaladaseră profesional și carieristic fie prin variatele forme de neprincipialitate și furtișag, fie prin nenumăratele forme ale vânzării de sine.
Când nu e cumpărată, plagiată sau parafrazată, teza de licență, masterat sau doctorat a unei imense populații de inși cu funcții este funcțională doar formal, în sensul că le asigură lor o distincție/prestigiu-n plus, o mică adiție salarială, ca și, poate mai ales și mai grav, posibilitatea de-a da ei înșiși altora lecții. Cursuri și consultații nu contează cât de slabe sau prost improvizate, important fiind că pot fi scumpe și că ocupă locuri/posturi ei înșiși și nu altcineva. Altminteri, doctoratul acestor numeroși intelectuali de carton din absolut toate domeniile este disfuncțional deoarece conține termeni, formulări și idei pe care semnatarii de-abia le-ar putea citi (de pe hârtii sau din propriile lor lucrări de diplome, tipărite ori ba), dar nicidecum nu le-ar putea și explica, deoarece chiar nu le pricep în vreo iotă. Lucrări/opere nefunționale pentru ei înșiși, ca și pentru oricine altcineva i-ar avea drept mentori, consultanți, profi, directori. Ca mulți români „din popor”, ocupă și ei funcții sau posturi nu pentru a le onora, ci pentru a le mai reveni personal câte-un onor și-onorar, adică bănuț, ciubuc, participație, îndemnizație, șpagă. Și ca întotdeauna, frățietatea dintre corupți și coruptibili e printre puținele forme de solidaritate posibile, reale, de oarecare consistență, încredere, durată.
Revoluția Română din Decembrie 1989…
Titlu-slogan fain, sonor, însă doar pentru sau dinspre „Europa Liberă” – cea de dinainte. A fost ceva frumos, divin, înălțător, dar numai și numai în relație cu sau gândindu-ne unii dintre noi la ceea ce era și cum era ante-90. Altminteri, dacă privim la ce-a urmat respectivelor zile de exaltare și foc, imediat de-atunci încolo și constant în deceniile următoare, Revoluția din Timișoara, din București și din absolut toate celelalte târguri de țară flămândă-n pipote și săracă cu duhul, a constituit poarta intrării și integrării în tot mai umflate/gogonate glume proaste, în farse incredibile, surprinzătoare, suprarealiste.
Vivat!
_____________________________
[ANEXĂ (+ apostilă)! În dosarul hârtiilor pregătite spre publicare în ziarul „Dreptatea” din primăvara sau vara anului 1990 am găsit textul intitulat Nu credeam să-nvăț a muri vreodată. Se publică acum, evidența, explicația ori scuza eclatantei naivități a vremii respective trebuind a fi subînțeleasă de-orice cititor. La confuzul „cald” al anului respectiv (când bietul text a și fost cenzurat/refuzat) era preapuțin de anticipat ceea ce azi, cu sau fără amar ori cinism, știe circa oricine.]
„Nu credeam să-nvăț a muri vreodată”./ Un vers în care stă concentrat întreg miracolul eminescian și poate, de ce nu, întreg miracolul românesc./ Oda în metru antic avea măsura spiritului neizbucnit și s-a făcut, precum Logosu-trup, odă în metru de perenitate./ Eminescu cel obosit, cel apăsat de injustiția lumii, pășea printre noi în ultima sută de ani și plîngea ca cel mai singuratic oropsit de pe lume. Avea muțenia spectrelor, frica de a vorbi în pustie, durerea de-a șopti fără a fi auzit de nimeni și se tînguia ca „ars de viu”. Nu credeam să-nvăț a muri vreodată – putea deveni pentru noi românii mărturisirea neputinței de a jertfi, de-a ne jertfi și astfel de a crea. Căci se instaurase haosul, fățărnicia, minciuna și jaful peste noi, ne copleșise mizeria și desfrînarea sufletească, agonizam și ne mureau spiritele într-o lume întoarsă pe dos. („Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus/ ori ca Hercul înveninat de haina-i/ focul meu a-l stinge nu pot cu toate apele mării”.) Era nevoie de jertfă, de moarte și transfigurare, era nevoie de înviere din morți. Iar poporul acesta nu putea să învie pentru că nu învățase să moară./ A trebuit sublima uitare și dăruire de sine a celor ca Eminescu de tineri, iar Eminescu s-a adeverit din nou și i-am urmat pilda de ridicare și jertfă./ N-a luminat în zadar Eminescu timp de o sută de ani, nu a clamat vocea lui în pustie. Și abia de acum odihni-se-va-n pace, abia de-acum va trăi printre noi și în noi, acum cînd i-am dat replică Odei în metru antic, cînd ne încălzim „simțirile reci” și „harfele deșarte” la zvonul de adevăr, dreptate și libertate.
* * *
De ce să nu recunoaștem: pînă în 22 decembrie dominanta sufletească a poporului român, judecat în masa-i cea mare, a fost frica, a fost tăcerea și lașitatea, a fost acomodarea și cocoșarea. Iar mirarea și minunarea pentru ceea ce s-a-ntîmplat: Revoluția, jertfa de sînge, încă stăruie./ „Nu credeam să-nvăț a muri vreodată”… Putem lua versul eminescian ca un glas al scepticismlui convertit, surprins și salvat./ Cît de puțini au fost cei care credeau, care sperau că poporul acesta va fi gata de jertfă, de luptă și de biruință. („Ochii mei nălțam visători la steaua singurătății”.) Ne obișnuisem cu suferința, admiteam toți umilirea, dezumanizarea. Unii am trăit în refugii, ascunși în tot felul de catacombe, în subterane de spirit, în clandestinitate, singurătatea fiindu-ne stea. Pînă ce, iată, chiar și neînvățat, cineva, tineretul, poporul, și-a lepădat necredința, și-a lepădat neștiința, a fost în stare să moară.
* * *
Am auzit în ultima vreme pe mulți rostindu-și tristețea de-a nu fi jertfit și ei ceva din sinele lor, în zilele-Acelea. Chiar așa spuneau: „Regret că n-am murit și eu, cît de puțin, alături de ceilalți”. Ni se-oferise ocazia de a fi eroi, iar cei vii, salvați de martiri, vom rămîne să ne purtăm rușinea de a nu le fi ajuns lor înălțimea./ Iată deci că, din lașitate și disperare, din totală ignoranță (neînvățare) și lapidare a spiritului, învățați dintr-o dată, printr-un șoc trezitor la viață, am putut intra într-o veritabilă competiție sacrificială./ „Nu credeam să-nvăț a muri vreodată”… Însă dintr-odată această moarte spornică, edificatoare, ne-a devenit familiară, intimă, dragă. Pilda lui Eminescu n-a rămas așadar stearpă./ Ne-am născut la praznicul nașterii lui Hristos și al morții lui Eminescu; în ziua nașterii unuia și la centenarul eternității celuilalt. Cele două simboluri fundamentale – unul folcloric și religios, celălalt la apogeu și elevație filosofic-spirituală, cei mai oameni și mai excepționali, ne îndreptățesc să vorbim de mesianism eminescian și de o teleologie românească. Două paradigme, două concepte, ale căror conținuturi ne revine de-acum a le umple cu înțelesuri./ Destul însă pentru a reține ideea că, născîndu-ne dintr-o moarte, sîntem ori măcar am putea fi exemplar hărăziți la o existență de licărire morală.
