A folosi într-o cronică de teatru ce încearcă să dea seama despre spectacolul cu piesa Familia Cenci de Antonin Artaud, spectacol pus în scenă la Naționalul din Iași de Silviu Purcărete, în scenografia lui Dragoș Buhagiar, a folosi, așadar, cuvinte ori sintagme precum provocare, curaj, riscuri asumate și altele de același fel mi se pare că înseamnă nu numai că la mijloc s-a insinuat o anume comoditate intelectuală din partea criticului, ci și ceva situat în vădită contradicție cu esența, valoarea și sensul montării. Până la urmă, cu însuși textul lui Artaud. Care exact asta dorește. Să provoace, să șocheze, să arunce totul în aer. Să nege și să înlăture limitele, convenționalitățile și locurile comune ale teatrului de până atunci. Să mai dea o dată foc, însă mult mai radical decât a făcut-o cândva Hugo, unui vechi dicționar. Adică să dinamiteze, să denunțe și să trimită la lada de gunoi tot ceea ce însemnează scriitura calpă. Sau măcar să forțeze limitele acesteia. Denunțate și de Philippe Sollers, unul dintre exegeții francezi ai omului de teatru. Artaud neagă o scriitură înțeleasă ca loc de întâlnire a opoziției socotite alienante dintre limbă și limbaj. Dramaturgul, teoreticianul regizorul omonim s-a străduit să pună stavilă cuvintelor care au invadat cam prea din cale afară și evident sufocant scena. Artaud a plănuit să se opună contemplației. Răsfățului și bunăvoinței arătate față de confortul de orice fel. Care garantează o anume siguranță, cvasi-maladivă, și creatorilor, și spectatorilor deopotrivă. A acelor spectatori ajunși la teatru doar fiindcă au resimțit nevoia unui digestiv, după o masă bună, îmbelșugată.
Să te întrebi dacă o piesă precum Familia Cenci, scrisă în 1935, ajunge pe scena unui Teatru din România mult prea devreme sau, dimpotrivă, mult prea târziu că doar, de fapt, și spectatorii români au văzut deja atâtea, și bune, și numai simple năzbâtii, și experimente care experimentează, dar și înfăptuiri scenic autentic revoluționare iarăși nu mi se pare foarte productiv. Deși foarte puțin jucată și în Franța, și pe alte scene din Europa ori de pe alte continente, scrierea aceasta a lui Artaud ca și textele lui teoretice fundamentale – Teatrul cruzimii, Teatrul și ciuma, Teatrul și dublul său- au influențat fundamental teatrul secolului al XX lea și continuă să-l dinamizeze și pe cel din veacul nostru. Efectul benefic al teoriile artaudiene și-au pus amprenta nu doar asupra teatrului absurdului, nu numai pe Beckett, pe Ionesco sau pe Arthur Adamov și pe ceea ce a urmat după în granițele din ce în ce mai permisive ale genului.
Desigur, se poate vorbi despre dimensiunea culturală a restituirii, a recuperării pe care ne-o oferă acum Teatrul Național Vasile Alecsandri din Iași, regizorul Silviu Purcărete și scenograful Dragoș Buhagiar. O dimensiune explicit neignorată în și de montare. Avem în acest sens câteva semne, în marea lor majoritate, așa cum se cuvenea, de altfel, din domeniul vizualului. Iată, de pildă, știm că Artaud s-a luat la trântă cu teatrul aristotelician și tocmai spre a ni sugera asta, undeva, într-un colț al scenei, se află câteva coloane specifice Greciei antice. Alături de ele, la început, în primele minute după ridicarea cortinei de fier, personajul Andréa, sluga lui Francesco, cu multă dăruire jucat de Ionuț Cornilă, dar și câteva manechine ce vor asista impasibile la noianul de crime și grozăvii comise de tatăl Cenci. Acesta, copleșitor interpretat de Călin Chirilă, e mare, e gras, e supradimensionat. Poartă un costum negru, cu dungi albe, încheiat la două rânduri, asemenea burghezilor moderni, de mare calibru. Asemenea nașilor, mafioților din America anilor ’30. De abia apoi, mult mai târziu și numai după ce îl vom vedea cu un cui în frunte, aparent fizic răpus, ca urmare a complotului răzbunător pus la cale de Béatrice, la cotele excelenței jucată de Ada Lupu, de mama ei vitregă, Lucrezia (remarcabilă, din nou, Petronela Grigorescu), de doi dintre frații rămași încă în viață (foarte bine jucați în travesti de Pușa Darie și de Diana Roman), și ei victime sigure, planificate de gândirea criminală, concentrat al răului, a lui Francesco, de Orsino (Horia Veriveș subliniază prin rostire extracția clericală, dar și machiavelismul personajului), bătrânul Cenci va reveni, e drept, slab, slăbit, într-o mantie roșie. Reîncarnat? Reînviat? De fapt, nerăpus? Posibil. Oricum ar fi, ni se oferă un indiciu clar că festivalul sângelui va continua, că răul câștigă cu ușurință aproape oricând lupta împotriva binelui. Cu toate că nici binele, nici răul nu sunt învestite în scrierea lui Artaud cu valoarea lor etică binecunoscută.
Mai știm și că Artaud, ca om de litere, se reclamă din zona suprarealistă. Or, deviza suprarealiștilor era că orice produs estetic trebuia să fie frumos după modelul unei întâlniri întâmplătoare dintre o mașină de cusut și o umbrelă uitate pe o masă de operație. Așadar, nicidecum o întâmplare detaliul că, la un moment dat, o vom vedea pe soția criminală cosând ceva, fervent, la o mașină. Nicidecum la întâmplare și faptul că, nici de data asta, nu vor lipsi din scenă nici umbrelele, nici valizele, nici cada de baie, nici costumele tip mantale, nici hainele luate direct pe piele, nici grimele ce nu lasă să fie lesne deslușibile chipurile actorilor.
Lîngă coloanele grecești, sunt plasate câteva cărți.Vechi, cvasi-distruse. Seamănă, până la un punct, cu cele ale lui Prospero, din Furtuna. Și ele, cred, învestite cu semnificații multiple. Mai întâi, probabil, s-a recurs la ele spre a fi subliniată ideea că Artaud a rescris original, în felul lui propriu, texte de Shelley și de Stendhal. Iar hipertextul astfel rezultat a fost adus în scenă într-un mod care mie mi-a adus foarte adesea aminte de matricele romanului gotic. Pe urmă, cred, spre a ni se reaminti că și Artaud, asemenea lui Prospero, a produs cu mintea lui propria furtună. Care a schimbat multe în lumea teatrului. Din același colț începe, la un moment dat, cu o voce stranie, evident alterată, să ni se adreseze Bufonul. Un trup îmbătrânit, mărunt, cu un costum de cioclu. Sacou și pantaloni negri, cămașă albă. E jucat în travesti de Mălina Lazăr, a cărei voce este transformată de dichisuri tehnice pe care știu să le pună excelent la lucru și Silviu Purcărete, și Dragoș Buhagiar. La loc de cinste aflându-se valențele scenei turnante, capacitățile acesteia de a se juca cu volumele, de a le relativiza, de a le supra-amplifica ori, dimpotrivă, a relativiza, reduce dimensiunile. Scena turnantă garantează aici generarea însăși etapelor, a secvențelor, a răsturnărilor de situație. Misiunea esențială a Bufonului constă în a aduce în urechile și în mintea noastră, cu vocea aceea artificială, prelucrată, pasaje de maximă importanță din scrierile artaudiene despre teatrul cruzimii, despre valoarea purificatoare și regeneratoare a ciumei care, odată trecută, refortifică, despre primejdie, despre catastrofa reprezentată de ceea ce Artaud numește teatrul digestiv. Dar și despre trista soartă a dramaturgului însuși, la un moment dat închis într-un azil psihiatric. Marea majoritate a acestor texte se găsesc și în admirabilul caiet de sală întocmit la înalte cote profesionalism de Cristina Rădulescu și de Silvia Ghilaș.
Familia Cenci a avut, cum spuneam, premiera absolută în anul 1935. La Teatrul Folies-Wagram. Feluritele variante literare sau teatrale ale întâmplărilor crude din secolul al XVI lea au inspirat câteva librete de operă. Din câte se pare, unul dintre ele a fost scris de însuși Martin Esslin. Nici capacitatea tragediei de a genera mari muzici nu i-a scăpat lui Purcărete. Și aceasta se simte în muzica de scenă creată de Vasile Șirli. Care pe alocuri inventează arii, triluri, strigăte, iar în alte părți pasaje ce te duc cu gândul la uvertura unei opere ample, a cărei scriere ar fi de domeniul iminenței.
Cum s-a putut observa deja, Silviu Purcărete mizează mult aici pe travestiuri. Nicidecum gratuite. Celor menționate deja, trebuie obligatoriu să li se adauge acela al Dianei Chirilă, căreia i s-a cerut a aduce pe scenă un Papă mic, mărunt, caricatural. Aparent în contradicție cu masivitatea lui Francesco Cenci, însă aliat, chiar dincolo de timp, în ale răului cu acesta. O anume contradicție-asemănare este de sesizat și în felul în care Doru Aftanasiu îl construiește și vizual, și datorită vocii atotcuprinzătoare pe Camillo. De foarte bună factură, sadismul cu care Camillo o va înșțiința pe Béatrice că va fi pedepsită exemplar pentru patricid. Papa își face apariția plasat într-un fel de atelaj. Mizând pe o anume teatralitate, spectaculozitate calpă de natură să impresioneze pe toată lumea. Dar și să îi trimită în derizoriu (în deriziune) aparițiile.
Contribuții importante la indubitabila reușită a spectacolului ieșean au Haruna Condurache (Camerista), Radu Ghilaș (Principele Colonna, Asasin), Andrei Sava (Ofițerul), Dumitru Năstrușnicu (Călău, Asasin).
Se știe că Silviu Purcărete este un maestru al aducerii mulțimilor pe scenă. A lumii, a cetățenilor, a ființelor care aleargă uneori bezmetic. O face acum cu ajutorul unor actori în devenire. Studenți la Facultatea de Teatru a Universității de Arte George Enescu. Numele lor: Valentin Mocanu, Constantin Grigorescu, Fabian Toderică, George Gușuleac, Flavius Grușcă, Marian Stavarachi, Ionuț Cozma, Cosmin Puțanu, Robert Agape, Marian Chiculiță.
Am vorbit despre valoarea culturală intrinsecă a spectacolului. Ea mi se pare întărită și de detaliul că a fost astfel recuperată o traducere din tinerețea marelui critic George Banu. Care foarte adesea a fost ceea ce el însuși numește un acompaniator și pentru Silviu Purcărete, și pentru Dragoș Buhagiar.
P.S. Aflu, după publicarea cronicii, că vocea Bufonului este, de fapt, aceea a regizorului Silviu Purcărete însuși. Faptul nu diminuează deloc meritele Mălinei Lazăr care este perfectă în realizarea mimei. Detaliul are însă semnificația lui. Indică, cred, un plus de asumare din partea marelui regizor.
Teatrul Național Vasile Alecsandri din Iași
FAMILIA CENCI de Antonin Artaud după Shelley și Stendhal
Traducerea: George Banu
Regia: Silviu Purcărete
Scenografia: Dragoș Buhagiar
Muzica: Vasile Șirli
Distribuția:
Călin Chirilă (Cenci), Doru Aftanasiu (Camillio), Ionuț Cornilă (Andréa), Haruna Condurache (Camerista), Mălina Lazăr (Bufonul), Ada Lupu (Béatrice), Horia Veriveș (Orsino), Petronela Grigorescu (Lucreția), Pușa Darie (Giacomo), Diana Roman (Bernardo), Radu Ghilaș (Principele Colonna, Asasin), Andrei Sava (Ofițerul), Diana Chirilă (Papa), Dumitru Năstrușnicu (Călău, Asasin) și Valentin Mocanu, Constantin Grigorescu, Fabian Toderică, George Gușuleac, Flavius Grușcă, Marian Stavarachi, Ionuț Cozma, Cosmin Puțanu, Robert Agape, Marian Chiculiță (Curteni)
