Cu câțiva ani în urmă, Andrei Pleșu se întreba ce așteaptă drept-credincioșii de la o predică de Crăciun. Nu îmi permit să dau lecții, nici măcar sugestii, „profesioniștilor“ care, an de an, se adresează poporului, pentru a lumina sensul sărbătorii – declara politicos scriitorul. Pot spune doar la ce mă aștept eu. Mă aștept la noutate (adică nu la frazeologie repetitivă) și la actualitate (adică la un mesaj de care să mă pot folosi de îndată ce ies din biserică, în devălmășia lumii). Să nu fiu greșit înțeles: nu vreau originalitate cu orice preț și nici o colecție de aluzii, mai mult sau mai puțin transparente, la situația de moment. Dar vreau să simt că cel care vorbește își trăiește mesajul cu prospețime, fără rutină, încercând, mereu, să-l redescopere și să mă asocieze acestei redescoperiri. Vreau, de asemenea, să văd cum marele prilej al sărbătorii e pus la lucru în contextul viu, concret, în care se situează. Realitatea Crăciunului – invadată de consumerism și bicisnicia (de neînlăturat a) lâncezelii publice – ajunge mai curând să ne deturneze de la esențial, decât să ne ușureze în fața poverii existenței. Nu știu dacă așteptările lui Andrei Pleșu au fost între timp răsplătite, deși – așa cum ne asigură – nu-și dorește neapărat o subtilă disertație teologică. Dar nici pompa evlavioasă, mai mult decât previzibilă, a unui discurs festiv.
Un cuvânt sărbătoresc de la înălțimea amvonului nu e, într-adevăr, un discurs de paradă și – contrar a ceea ce s-ar putea crede – nu se poate mulțumi cu simpla premisă a „predaniilor strămoșești”. O predică inspirată de Crăciun descoperă nu numai prezența trăită a Evangheliei, ci și acel dialog cu semenii cărora le împărtășești, la rândul tău, speranțele și uimirile, străduindu-te să arăți că propria bătălie cu sinele nu este doar o realitate imaginară.
Vor fi întotdeauna destui oamenii trecuți prin momente sumbre, supărați pe viață și tentați să creadă că existența lor, cel puțin de la o anumită vârstă, este doar un bilanț al împlinirilor ori al eșecurilor personale. Tocmai de aceea, în ce mă privește, când caut cuvinte potrivite în preajma sărbătorilor, continui să mă simt un credincios care caută răspunsuri în cuvântul Domnului. În urmă cu exact trei ani, ieșeam din izolarea de după infectarea cu Covid-19. Întâlnirea cu o asemenea experiență dramatică (care m-a expus unei serioase primejduiri a vieții), mi-a confirmat cât de puțin contează criteriile după care ne organizăm existența, în general, și cât de ușor se poate oricând nărui totul. Acel moment de cumpănă pe care mi-a fost dat să-l trăiesc nu a avut nici o notă poetică. Acum însă citesc diferit versul inspirat al lui Eminescu – „nu credeam să-nvăț a muri vreodată” – despre realitatea drastică a nimicniciei omenești. De atunci încoace, îmi socotesc existența o realitate diferită, „nouă”, dacă pot să o numesc astfel.
An de an, Crăciunul aduce cu sine invitația de a contempla fragilitatea ca semn distinctiv al lui Dumnezeu, coborât în lume pentru a ne veni în întâmpinare. Orice reîntoarcere la El, indiferent de epocă, presupune o „înnoire”, adică asumarea renașterii spirituale cu ajutorul credinței. Apropierea de spiritul lui Isus ne încurajează, totodată, să relativizăm temeinicia forțelor proprii, a amabilităților subiective și a tehnicilor de supraviețuire. Revăzând detaliile premergătoare nașterii lui Isus descrise în Evanghelii, calea interiorizării credinței face apel implicit la situații concrete în care orice previziune sau pricepere sunt sortite providențial să se facă de râs. Dacă am reuși atunci – mă refer la oamenii credincioși! – să renunțăm în a-i mai pune condiții lui Dumnezeu pentru legământul de credință cu El, nu ni s-ar mai părea imposibil să admitem că, în scurta trecere prin lume, menirea credinței este de a ținti veșnica bucurie a dragostei sale.
Forța și prestigiul măreției omenești lipsesc complet din scena Viflaimului. Întâlnind în acest fel universul nașterii lui Isus, începem să întrezărim nu numai că Dumnezeu își revarsă harul peste suflarea Creației într-o manieră greu de situat în tipare, dar și că El se oferă pe sine însuși. Că așteaptă și are răbdare – fiind atât de îngăduitor în mila lui –, încât e în stare să ne vorbească până și în neroziile noastre. „Am venit” – spune Isus – „ca să vadă cei care nu văd și cei ce văd să nu vadă! (Ioan 9, 39)“.
În meditația despre cum ar trebui să fie predica sărbătorii, Andrei Pleșu nu uitase să spună și că: ceea ce impresionează, dincolo de detalii și fragmente memorabile este tonul. Tonul unui om liber fără extravaganță, riguros fără urmă de anchiloză. Una peste alta, un tip de discurs care are ceva de spus oricărui credincios căruia îi pasă de comunitatea lui și, de fapt, oricărui contemporan care nu privește lumea cu indiferență. În zăbovirea zilelor care ne despart de Crăciun, merită făcut un scurt popas dedicat discreției cu care Dumnezeu revine să-și mărturisească iubirea pentru neamul omenesc. Înainte de a ne îndeletnici cu predici sau mesaje festiviste, rugăciunea fierbinte devine, așadar, vitală pentru a găsi tonul potrivit. Altfel, fragila bunătate a gesturilor noastre riscă să ajungă precum șiragurile de luminițe stinse pe care le vom strânge după sărbători…
