Nu cunosc (și, din delicatețe, nici nu-mi propun să aflu) data, locul și circumstanțele în care a apărut în spațiul public autohton sintagma “claritate morală”. Mi-e însă clar că s-a născut într-un mediu intelectualmente luminat și moralmente vigilent din dorința, probabil sinceră, a unei delimitări eficiente de un rău versatil și ubicuu: răul comunismului.
Apelul la “claritatea morală” din deceniile post-comuniste era presupus să anuleze definitiv efectul confuziei morale din deceniile comuniste. De asemenea, era presupus să semnaleze fără putință de tăgadă ieșirea din marasm a omului (public și luminat) care făcea recursul respectiv: nu doar că nu mai suferea de orbire morală, dar se și poziționa public, curajos, în acord cu busola morală din dotare; își câștiga astfel, printre altele, dreptul moral de a-i denunța pe cei moralmente confuzi.
Nu cred că se putea altfel. Nu se putea, adică, imagina, cu datele noastre, ceva mai igienic decât dorința – inevitabil excesivă (ca să nu-i spun naivă) – de despărțire promptă a răului de bine; și nici ceva mai profund anticomunist decât apelul la claritate. Poziționările ambivalente, relativizarea prudentă a răului nu aveau ce să caute într-un spațiu public în curs de primenire; ele ni se dezvăluiau, în sfârșit, ca crime morale.
Deceniile postcomuniste se doreau a fi, printre multe altele, și niște ani ai expierii. Oamenii erau, cu toții, moralmente pățiți, așa că dorința lor de transformare lăuntrică ispășitoare era, tot ce se poate, autentică; când tu însuți (și toți ai tăi) ai fost supus la cele mai stranii încercări morale, nu ți se pare nici exagerat, nici inadecvat să auzi vorbindu-se pretutindeni de asanare morală și progres moral. Sintagma “claritatea morală” a făcut, cred, carieră în cercurile luminate chiar în calitatea sa de manifest anticomunist: dădea glas unei nevoi autentice a omului de a afirma public și explicit binele și de a condamna public și explicit răul unui regim care, cum știm, ajunsese să instituționalizeze suspiciunea morală.
Numai că “claritatea morală” (ce derivase în chip firesc din contextul evocat) este azi invocată tot mai des în tot felul de situații publice marcate mai degrabă de ambiguitate decât de “greșeli morale” evidente. Mi se pare că invocatorii săi sunt, în marea lor majoritate, politicieni, diplomați, jurnaliști sau intelectuali publici din zona dreptei conservatoare (fie și numai pentru că dreapta manifestase odinioară, în mod tradițional, interes pentru virtuțile profunde ale sufletului).
Una pest alta, inatacabilul prestigiu simbolic al expresiei face că ea poate fi re-folosită cu succes în tot soiul de astfel de situații “gri” fără ca cei chemați la limpezire morală să rămână cu sentimentul că ar fi fost manipulați sau constrânși moral să asume public o anumită poziție mai degrabă decât alta; dimpotrivă, prin apelul la „claritate morală”, omului nu i se cere explicit altceva decât să fie…om; adică să se delimiteze igienic și curajos de turnători, colaboraționiști, torționari și alți ticăloși ai sistemelor vechi și noi.
Repet: niciun individ cu reale sensibilități morale și trecut prin comunism nu își permite – cel puțin nu public – să pună la îndoială temeinicia acestui recurs la „claritate morală”. Așadar, oricât de artificial, de nesincer, de evident regizat sau părtinitor, de propagandistic sau demagogic ar fi el, apelul rămâne totuși – în chipuri inefabile – investit cu sens și cu greutate morală.
Dacă cineva și-ar dori să obțină reacție morală unanimă în marginea unei cauze sociale anume, ar fi destul să invoce cauza respectivă împreună cu apelul la “claritate morală”. Figura ar ține de fiecare dată. Răul care se cere eliminat prin acest apel nici măcar nu trebuie să fie de domeniul evidenței, iar recursul însuși poate semăna până la confuzie cu propaganda morală – nimic din toate acestea nu afectează, de fapt, rezultatul și nu știrbește prestigiul clarității morale care este totdeauna despre solidarizarea celor fundamental buni (și de aceea intransigenți), solidarizare realizată deopotrivă firesc și competent, prin vigilență morală.
Situația – repet a treia oară – e de înțeles: într-o Românie sufocată de impostori și corupți, la doar câteva decenii de la căderea lui Ceaușescu, orice om cinstit caută să dea măcar impresia că nu ignoră invitația publică la limpezire morală; ignorarea invitației ar fi percepută ca o sfidare dacă nu chiar ca o formă de corupție.
Și totuși, răul (comunist sau ba) nu e niciodată doar acolo unde te-aștepți să fie; ca să nu mai spun că obsesia însăși pentru un singur tip de rău mistifică și simplifică realitatea, suprimând astfel chiar judecata morală. Azi mai mult ca niciodată nu știm care e poziția noastră în lume, iar conștiința noastră religioasă, socială, politică etc. nu pare să ne ajute prea mult în problema asta: n-avem habar, de fapt, dacă suntem de partea bună și luminoasă a istoriei sau, dimpotrivă, de partea sa tenebroasă.
Dăm, de pildă, adesea peste anti-comuniști comuniști și peste comuniști anti-comuniști. Recent, pe rețelele de socializare, văzusem o butadă – culmea, cu mare succes la public – care ilustra chiar această contradicție, iar din puzderia de comentarii (scrise de inși complet necunoscuți mie), mi-am dat seama că ei făceau haz de această aparentă contradicție fiindcă se recunoșteau în ea. Oamenii se amuzau fiindcă descopereau acolo, de fapt, nu o contradicție, ci o complicitate care nu e doar cu “sistemul” sau cu “ideile la modă”, ci și cu ei înșiși. Acelor oameni – dar nu numai lor – nu le erau străine căile autofalsificării.
În treacăt fie spus: căile care conduc spre cele mai sinistre ideocrații nu sunt toate la vedere (manipulare, îndoctrinare, persuadare). Intelectualii, de pildă, fiind ei deprinși cu reflecția, nu așteaptă să le umble alții la conștiință: și-o redefinesc singuri, din proprie inițiativă. Căile autoconvingerii sunt, deci, mai cu seamă interioare, clandestine. Nu e locul și momentul să scriu despre tragicomedia autofalsificării, dar trebuie să luăm în calcul faptul că oamenilor obișnuiți (care încă se bizuie pe simțul comun) le e cu totul străin perfecționismul moral.
Ce înțeleg, în linii mari, prin simț comun: cea mai la îndemână formă de cunoaștere a lumii înconjurătoare; firescul cu care oamenii obișnuiți se raportează la evidențele cotidiene și la propria experiență extrasă din acest raport optim cu realitatea. Ei bine, acești oameni știu din experiență că, deocamdată, grâul nu poate fi separat de neghină, că există rău în orice bine și bine în orice rău. Mai direct spus: ei știu – chiar fără să articuleze în cuvinte – cât de complicat este discernământul moral și cât de puțin compatibil cu vreo formă de claritate.
Unde bat, de fapt: comandamentul “clarității morale” seamănă izbitor de mult cu comandamentul corectitudinii politice. Mi se pare că sunt simetrice. Primul e nutrit într-un mediu al dreptei, iar al doilea guvernează mediul stângii. După cum nu există om cu autentice vederi progresiste insensibil la inegalitate și, astfel, la imperativul corectitudinii politice, tot așa nu există om cu vederi conservatoare insensibil la problema virtuții, și, date fiind condițiile expuse mai sus, la comandamentul „clarității morale”.
Nu știu dacă prin gura (sau condeiul) adepților unuia dintre precepte vorbește convingerea sinceră, naivitatea sau reaua-credință. Un singur lucru știu: interesul pentru autoritatea morală și interesul pentru egalitate, deși aparțin unor tradiții politice diferite, nu mai produc de multă vreme efecte diferite. Deși opuse, ele se manifestă azi printr-unul și același temperament politic. Cine a citit “Under Western Eyes” de Joseph Conrad știe foarte bine la ce mă refer (la o categorie aparte de delator…)
Atât pentru realizarea clarității morale cât și pentru atingerea unor standarde corecte politic se apasă – totdeauna până la capăt – aceeași pedală ideologică (spirituală, gnostică, etc. spuneți-i cum doriți): eliminarea totală a unui rău anume, totdeauna precis identificat în ceva sau cineva, despre care se crede că împiedică realizarea perfecțiunii. În termeni concreți, vorbim, de fapt, despre eliminarea opiniilor dizidente (dimpreună cu cei care le emit) și suprimarea posibilităților alternative de a trăi, simți și gândi public în marginea unei cauze anume. Vorbim, adică, de un spirit totalitar.
Atât claritatea morală cât și corectitudinea politică sunt imposibil de explicat prin apelul la evidențe și cu atât mai puțin în propriii lor termeni (etici și respectiv politici). Mai grav, ambele sunt imposibil de pus în practică.
Aș vrea, în încheiere, să mai spun câteva lucruri despre “claritatea morală” deoarece corectitudinii politice i-am dedicat deja două texte chiar pe această platformă (unul aici).
“Claritatea morală” nu există în stare naturală, nici măcar printre oamenii cu comportamente etice ireproșabile. Mai mult, nimeni nu și-ar putea conduce viața după acest “principiu etic” fără să se autodistrugă moral; n-ar mai fi loc, adică, de viață morală autentică, de reflecție morală, n-ar mai fi loc de judecăți morale bine țintite, aplicate situațiilor socio-politice atât de complexe care ne-au bramburit complet în ultimii ani.
Poți vorbi de claritatea unei demonstrații logice, dar niciodată de claritatea unor decizii morale. Așa se face că, inevitabil, apartenența la acest club select al binelui imaginat – un bine pe care simțul comun îl descurajează, iar realitatea îl infirmă – are loc cel mai adesea oportunist sau prin emulație morală, nicidecum prin performanță morală.
În morală, atingerea clarității e o iluzie; e infirmată de religii, de realitate și de bunul simț. Exercitarea „clarității morale” e realmente posibilă doar cu vărsare de sânge.
