Contributors

Rosatellum. Cum votează italienii duminică?

rosatellum.-cum-voteaza-italienii-duminica?

            Dacă nu ar exista perspectiva venirii la putere a Giorgiei Meloni, românii nu ar vorbi deloc despre alegerile din Italia (25 septembrie 2022). La fel ar fi stat lucrurile și cu Franța, dacă nu ar fi fost în prim-plan personajele Le Pen și Mélenchon. Despre Germania, unde potențialul de show electoral a fost redus, s-a vorbit puțin și doar pentru că se încheia lunga guvernare a Angelei Merkel.

            Dincolo gossip-ul (pseudo)îngrijorat, cred că ar fi util să dăm mai multă atenție aspectelor „tehnice”ale alegerilor din alte țări, pentru a conștientiza problemele sistemului electoral din România. Să nu mai trăim cu impresia că toți sunt ca noi, în condițiile în care nici noi nu știm bine cum suntem! În lume, există o varietate de sisteme electorale, rezultate din idealurile, interesele, condițiile locale și care, odată aplicate, ajung să le influențeze, dacă nu să le determine.

            Italia are cea mai bogată istorie electorală din Europa. A cunoscut numeroase modificări de sistem electoral în ultimele trei decenii. Deși, formal, toate au fost revizuiri ale unei legi din 1957, schimbările au fost majore. După o lungă periodă de „proporționalism pur” (simplificând: câte procente de voturi, cam tot atâtea procente de mandate pentru fiecare partid), divizare parlamentară și instabilitate guvernamentală, în 1993, în căutarea stabilității, s-a trecut la un sistem preponderent majoritar: 75% dintre deputați și senatori erau aleși într-un singur tur, în colegii uninominale (englezește: primul ia mandatul), iar restul, proporțional. A fost Legge Mattarella sau Mattarellum (după numele deputatului inițiator de atunci, președintele de acum), care a funcționat până în 2005, când, dorindu-se mai multă proporționalitate, dar și formarea de majorități omogene, a fost înlocuită cu Legge Calderoli (zisă și Porcellum, pentru că însuși inițiatorul a ajuns să o considere „una porcata”). Se votau liste, se calculau procente, dar partidul/coaliția de pe primul loc primea automat majoritatea mandatelor. Asta până în 2014, când Curtea Constituțională a spus că această „primă majoritară” („premio di maggioranza”), acordată fără un prag minim de voturi, reprezenta o „alterare gravă a reprezentării democratice”1 și a anulat-o. Și a mai zis ceva: că listele electorale lungi și blocate (ca la noi în Iași, Cluj, Dolj etc.; să nu mai vorbim de București!) nu permit, de fapt, cetățenilor să își aleagă reprezentații. Noua lege din 2015 (Italicum) a păstrat „premio di maggioranza”, condiționând-o însă de atingerea pragului de 40% din voturi. Pare o ciudățenie – care, eventual, ne trimite cu gândul la România interbelică (inspirată tot din Italia) – dar a fost o practică frecventă în Italia și o găsim încă în Grecia (la parlamentare) și în Franța (la regionale și municipale). Numai că legiuitorul italian din 2015 a mai adăugat ceva: dacă niciun partid/nicio coaliție nu atingea pragul de 40%, se organiza un al doilea tur între primele două clasate („ballottaggio”). În 2017, „il ballottaggio” a fost și el declarat neconstituțional, pe motiv că denatura intențiile exprimate în primul tur. În același an, a fost adoptată cu largă majoritate (dar cu opoziția Movimento 5 Stelle) Lege Rosato sau Rosatellum2, aplicată în 2018 și în vigoare acum. A fost elaborată în viteză și sub semnul provizoratului, până la o preconizată reformă a Senatului. E criticată în multe privințe, sintetizabile astfel: denaturează voința electoratului și nici nu garantează majorități solide, deci guvernare stabilă3. E un sistem mixt, pornind de la modelul german (jumătate din deputați aleși majoritar, jumătate, proporțional, plus o compensare proporțională), dar cu modificări semnificative. Inițial a fost aplicat pentru 630 de deputați și 315 senatori, dar, în urma revizurii constituționale din 2020, acum vor fi 400, respectiv, 200 (la o populație de cca. 60 de milioane).

            Despre ce e vorba? Ceva mai mult de o treime din parlamentari sunt aleși prin scrutin majoritar, în colegii uninominale, iar restul, prin scrutin proporțional de listă, în colegii plurinominale.

            Țara e împărțită în 28 de circumscripții pentru Cameră și 20 (corespunzând regiunilor) pentru Senat (se adaugă circumscripția externă, care alege exclusiv proporțional). Fiecare cuprinde un număr mai mare sau mai mic de colegii uninominale (în total: 147 la Cameră și 74 la Senat), respectiv plurinominale (245 la Cameră și 122 la Senat). Cele din urmă variază ca magnitudine între 3 și 18 mandate, la Cameră, și între 1 și 20, la Senat4, fiind evident că fiecărui plurinominal îi corespund mai multe uninominale.

            Marea particularitate a sistemului electoral italian este modul de constituire și funcționare electorală a coalițiilor. Acestea nu presupun liste comune, ci „collegate”. Partidele care aleg să formeze coaliții își prezintă împreună listele individuale (cu câte 2-4 candidați), și susțin același candidat în fiecare colegiu uninominal. Principalii competitori din 2022 sunt două coaliții (di centro-destra și di centro-sinistra) și un partid individual (M5S). 

            Pe buletinele de vot apar chenare cuprinzând un nume de candidat pentru colegiul uninominal și, după caz, o listă de partid sau listele tuturor partidelor care au format o coaliție, cu simbolurile aferente.

Sursa: Il nuovo sistema elettorale. La “Legge Rosato”, https://www.deputatipd.it/files/documenti/230_LeggeElettoraleLeggeRosato_0.pdf

Spre deosebire de Germania, alegătorilor nu le e permis votul „disgiunto”, adică nu pot opta pentru un candidat individual și pentru altă listă partid decât cele „collegate” respectivului. Sunt constrânși la un singur chenar. În cazul coalițiilor, pot opta pentru candidatul individual unic și pentru o anumită listă dintre cele ale coaliției. Dacă nu o fac, votul lor va fi împărțit proporțional tuturor (de aceea, calculele se fac pe mai multe voturi decât votanți). Invers, voturile pentru oricare dintre listele unei coaliții se numără și pentru candidatul unic, chiar dacă nu e marcat explicit.

            Se fac, evident, două rânduri de numărători. Câte una în fiecare colegiu uninominal, unde candidații cu cele mai multe voturi, fără a avea nevoie de majoritate, obțin mandatele, și una pentru colegiile plurinominale, ale căror voturi se însumează la nivel național, pentru Cameră, sau regional, pentru Senat.

            La uninominal/majoritar, după cum știm din Marea Britanie, partidele/coalițiile mari sunt favorizate, iar cele mici, defavorizate. În 20185, de exemplu, Coalizione di centro-destra, cu 37% din voturi, a luat 111 din cele 231 de mandate de deputat (48%), M5S, cu 33%, a luat 92 (39,85), centro-sinistra, 22,86% și 28 (12,12%), iar Liberi e Uguali, 3,39% și 0.

La proporțional, pragul electoral e de 3% (pe țară) pentru partidele individuale și 10% pentru coaliții, cu condiția corelativă ca măcar unul dintre partidele componente să aibă peste 3%. În plus, pentru coaliții, se numără toate voturile listelor care au cel puțin 1%, dar la alocarea mandatelor sunt reținute doar cele cu peste 3% (plus listele minorităților care strâng 20% în regiunile lor). E unul dintre motivele pentru care partidele preferă să formeze coaliții. Cele mari se folosesc de voturile celor mici pentru a obține câteva mandate în plus. Cele mici, între 1 și 3%, își cedează voturile la proporțional (de care oricum nu ar fi profitat), primind în schimb sprijin în câteva colegii uninominale. Decât să nu câștige nimic, mai bine câștigă puțin!

            La nivelul întregii țări, pentru Cameră, și al fiecărei regiuni, pentru Senat, se calculează câte mandate trebuie să primească fiecare coaliție și fiecare partid, prin metoda câtului/coeficientului natural cu regula celui mai mare rest. Totalul voturilor valabil exprimate se împarte numărul mandatelor, obținându-se un coeficient electoral. Apoi, voturile fiecărui/fiecărei partid/coaliții se împart la coeficient, rezultând câte mandate primește fiecare. Cum rezultatul nu e niciodată exact, mandatele rămase se acordă în ordinea resturilor de voturi. În 2018, au fost luate în calcul 31.137.2225 voturi (ale partidelor independente cu peste 3% și ale celor coalizate cu peste 1%) pentru 386 de mandate de deputat care trebuiau alocate proporțional. Prin urmare, coeficientul a fost:

Q = 31.1337.225 / 386 = 80.666 (zecimale eliminate)

            Pragul electoral a fost trecut de două coaliții și de două partide individuale, ale căror voturi au fost împărțite la coeficientul de mai sus pentru a li se aloca mandate:

Coalizione di centro-destra: 12.152.345 / 80.666 = 150,65

M5S: 10.732.066 / 80.666 = 133,04

Coalizione di centro-sinistra: 7.138.015 / 80.666 = 88,48

Liberi e Uguali: 1.114.799 / 80.666 = 13,81

Deci: 150, 133, 88 și 13 mandate, în total 384 din 386 de alocat. Cele două rămase s-au alocat partidelor și coalițiilor cu cele mai mari resturi (vizibile din zecimalele rezultatelor de mai sus), adică 1 pentru Liberi și 1 pentru Centro-destra.

Evident, operațiunea trebuie repetată în interiorul coalițiilor pentru a stabili cât primește fiecare partid. În sfârșit, trebuie repetată la nivelul tuturor circumscripțiilor și al tuturor colegiilor plurinominale, pentru repartizarea teritorială a mandatelor. Aceasta din urmă e o operație destul de labilă aritmetic, un fel de mers al racului, presupunând alocarea, iar apoi retragerea și realocarea unor mandate, pentru a se putea asigura concordanța cu totalurile stabilite la nivelurile superioare. La fel ca în cazul românesc, se întâmplă ca în anumite zone, partide cu voturi mai puține să aibă mai multe mandate. Aceasta, împreună cu listele blocate și cu posibilitatea candidaturilor multiple („pluricandidature”, veche tradiție în Italia și aiurea, acum limitată la cinci colegii plurinominale) a dus la aprecierea că parlamentul italian e format „mai mult din desemnați decât din aleși”6.

            Sistemul italian a încercat să armonizeze trei deziderate: un vot personalizat (existența unei legături alegător-ales), o reprezentare cât mai fidelă a diversității opțiunilor (proporționalitate) și crearea de majorități solide pentru guvernări stabile. Personalizarea și proporționalitatea sunt afectate, pe lângă factorii de mai sus, de încurajarea „votului util” la scrutinurile majoritare: cetățenii tind să nu își irosească voturile pe candidații pe care îi preferă, dacă aceștia sunt creditați cu șanse mici, ci să aleagă ceea ce cred că e răul cel mai mic cu șansele cele mai mari.

            În ceea ce privește formarea unei majorități, ea nu e „automată”, ca în sistemele 100% majoritare, de tip britanic, sau ca în cele cu primă. Putem spune că e oarecum favorizată, dar în măsură mai mică decât s-a crezut inițial. Un efect majoritar există mereu (cum există, din alte cauze, și în România, unde se consideră că sistemul e „pur proporțional”), dată fiind componenta majoritară a sistemului, dar e variabil ca intensitate. În 2018, Centro-destra, cu 37% din voturi, a luat 42% din mandatele de deputat, iar Centro-sinistra, cu 23% din voturi, doar 18%. Majoritatea parlamentară era încă departe.

            Anul acesta, lucrurile par să stea altfel. În primul rând, prin reducerea totalului de parlamentari, majoritarismul a fost sporit: ponderea din total a aleșilor majoritari a rămas aceeași, dar, prin reducerea magnitudinii circumscripțiilor, și partea proporțională a devenit mai… majoritară. Oricum, e greu de crezut că doar asta ar putea facilita semnificativ crearea unei majorități parlamentare, în condițiile unor rezultate similare celor din 2018. Determinantă este schimbarea estimată în ceea ce privește intențiile de vot. Cum Centro-destra apare în sondaje cu 45-50% din voturi (din care cam jumătate de la Fratelli d’Italia, al Giorgiei Meloni), iar Centro-Sinistra cu25-30%, e de crezut că prima va obține în jur de 60% din mandate, iar cea de a doua va rămâne cu sub 25%. Ar părea o majoritate foarte solidă. Numai că nu avem nicio garanție asupra solidității coaliției. Din experiență, avem motive să fim sceptici cu privire la concordia dintre Fratelli, Lega și Forza Italia multă vreme după alegeri.

            Partea frumoasă e că în agitația politică din Italia, de aproape de opt decenii, a fost mereu loc pentru astfel de discuții tehnice. Cu siguranță, va fi și în anii următori.

Note:

[1] Roberto De Luca, Il “Rosatellum” alla prova. Un sistema elettorale inadeguato, https://scienzepolitiche.unical.it/bacheca/archivio/materiale/766/SISTEMI%20ELETTORALI%20a.a.%202018-19/Sistemi%20elettorali%20-%20dispensa%20rosatellum.pdf.

2 Legge 3 novermbre 2017, n. 165, https://www.gazzettaufficiale.it/eli/id/2017/11/11/17G00175/sg.

3 Giacomo Delledonne, A Parliament Shaped by the “Worst Election Law Ever”, https://verfassungsblog.de/a-parliament-shaped-by-the-worst-election-law-ever/.

4 Decreto legislativo 23 dicembre 2020, n. 177, https://www.gazzettaufficiale.it/eli/id/2020/12/29/20G00198/sg.

5 Rezultatele electorale: https://elezioni.repubblica.it/2018/cameradeideputati.

6 Roberto De Luca, op. cit.

SUS
Exit mobile version