Cândva, multe dintre drumurile parcurse îmi treceau printre câmpuri, grâne, flori, culori și mirozne. Mereu variate, metamorfozate mereu, preschimbate/înnoite mereu. Drumuri de țară, poteci de pământ sau pietriș, șosele firave, de-asfalt cu crăpături, gropi, găuri, se târau nu demult printre înșiruiri de copaci. Unii imenși, vechi de tot, falnici. Toamna și iarna le vedeai miliardele de degețele-mprăștiindu-se către ceruri, pline de cuiburi și păsăret zgribulind. În 5-6 ani, chiar și în 2, ba chiar și-n doar câteva luni, drumurile intracomunale și intrajudețene, intersăteși și intercomunale, au devenit alei ca de parc infantil, pline de stații pentru autobuzele unor curse proiectate dar încă-n așteptare sau chiar inutile, încărcate de semne de circulație mai ceva ca-n metropole, de treceri pietonale în dreptul unor viitoare alei înspre rezidențe, reședințe și cartiere încă invizibile, pline de dâmburi cauciucate care anulează mult preafrecvent viteza mașinuțelor. Marii, falnicii copacii marginali au fost tăiați, scoși cu rădăcini, distruși, macerați drept furaj ori vânduți și puși pe focuri. Câmpiile cu grâne mereu schimbate, rotate sezonier și-anual, au ajuns aplatizări intravilane, pentru curândele viluțe îngrămădite până ce sufocă total foarte puținele case deja punctând stingher întreaga câmpie. Între orășelele, satele și comunele de jurâmprejurul capitalei nu mai există nici natură, pajiște sau pășune, nici teren agricol. Iar în cartiere fiecare căsuță veche a renunțat la propria livadă, grădină sau grădiniță, vânzând tot de la zid pân’ la garduri, astfel lăsând să se-nalțe îngrămădirea a 1-2-3 viloaie sau blocuri cu 2-3-4 etaje, mai supraviețuind încă 1-2 decenii în umbră și igrasie, până se va fi vândut și propria ruină, pentru altă viloacă sau bloc de etaje și multe apartamente erectate în pripă în locu-i. Demografia patriei scade, însă așezările, casele, vilele, blocurile și apartamentele se-nmulțesc exponențial. Imobiliarul se definește prin onomatopeea Boom! Cernoziomul țării e plin de negi locativi. După boom nu poate urma decât bang!
Fiece așezare comunitară se lipește de peste tot cu vecina, sătucele nu mai au nici granițe nici identitate, comunele se scurg urban înspre orice oraș, devenind ele însele orășele, devenind cartiere de târg tot mai expansiv, lacom, disperat. Verdele e tot mai rar, pe cale de dispariție, macii roșii deja de-un deceniu nu mai existau, betonul exterminând iarba, semănăturile, rapița, porumbul, buruienile. Construim, construim, construim…
Despre pădurile, păduricile, crângurile de la câmpie… nu mai zic nimic. Se știe, cele în care se-nfundau drumuri, poteci de sate sau de nimic s-au subțiat tot mai mult, posesorii lor împroprietăriți transformându-le în lemnuțe de foc, în teren inițial arabil, apoi imediat într-unul atotparcelabil și construibil. Pe foarte puținele ciute, pârși, jderi și vulpi le-au păpat câinii. Pe aceștia îi vor devora iute șacalii. Chiar și lăstărișul/desișul din luncile inundabile ale râurilor (spații oricum neagricole și neconstruibile) a fost ras și substituit de noroi bătucit, de ierburile și buruienile unor pășuni pentru oi și capre ce chiar că nu-s, de betoane.
„La început”, adică chiar din anul intrării Terrei în mileniul 3 e.n., câmpiile muntenești s-au pornit a fi pigmentate cu viluțe. Solitare. Familii care și-au recuperat pământuri după ani și ani de tergiversări, care și-au lăsat bunicilor casa natală sau copiilor apartamentul, intrând mai mult sau mai puțin legal în extravilanul fie lipsit de utilități, fie doar așteptându-le. Sau improvizându-le. Înțepând o conductă a canalelor centrăluțelor de filtrare a apei de râuri, trăgând un fir electric peste pari de fasole sau peste copaci. Unele au rămas și au prosperat, altele au fost abandonate forțat, obligate fie de faliment personal, fie de primării, de jandarmi, de lege. Există nu doar multe case neterminate, abandonate de șantieriști, ci și vile familiale lăsate-n păragină chiar de către cei care s-au chinuit să le facă rapid. Sunt șiruri imense de case nevândute/necumpărate, poate ridicate fără varii avize, precis fără canalizare, gaz și electricitate pe ulițele care nici ele nu-s. Și persistă schelete și ruine de vilișoare, parcă uitate de orișicine. După ani, alți dezvoltatori, contractori sau investitori preiau ce nu s-a dărâmat deja, fie demolând mai întâi, fie petecind peste ce s-a urnit prost ori s-a deteriorat deja.
Comunele și satele, toate, dar absolut toate, și-au făcut deja proiecte de urbanism și arhitectură ambițioase, futuristice, încercând să vândă cu anticipație ceea ce pe planșe color pare ultraurban, suburbie, rizort, occident, lux, de viitor pentru latifundiari, investitori, milionari. Până acum 10-15 ani primeam lunar oferta pentru micile și foarte micile loturi de teren construibil în care era împărțit aritmetic și topografic absolut tot terenul sălbatic dintre malul Mării Negre și localitățile Corbu și Vadu. Drept reclamă și asigurare vizuală trimițându-ți-se și harta unui PUZ care-ți arăta acolo o nemărginită stațiune occidentală tip Florida/California, în culori, cu explicații, utilități și figurații arhitecturale de vis. Vor fi cumpărat sau nu românii și străinii bucățele sau hălci din tarlalele acelea imense de sălbăticiune, habar n-am. Poate că proiectul color și comercializarea miriștilor de lut cu spini, păsări și țestoase erau doar o farsă. Ori mai degrabă o escrocherie. Nu prea contează, căci cam acesta pare a ne deveni viitorul. Și-oricum, pe de-altă parte, omul de azi și de mâine nu mai investește în pământ sau în bucolism și naturism, ci numai și numai în beton, rigips, gresii, termopane, tăblării, pavele.
Treceam aproape săptămânal pe lângă gardul de sârmă al unei curți destul de ample. În spațiul respectiv (iarbă verde și fină, câini mulți păzind), la câțiva metri buni față de drum (spre deosebire de toți ceilalți vecini, care beneficiind de loturi terestre mai modeste își ridicaseră casele chiar lângă trotuar) cineva a făcut o casă superbă. Edificiu de stil vechi, aducând a conac sau han boieresc, proiectat și construit de către un singur bărbat, cu mâinile lui, alături de soție și de fiul puber. Gândindu-mă că voia să deschidă chiar o pensiune sau vreun restaurant, odată m-am oprit și l-am întrebat pe om ce făcea acolo, atât de frumos, atipic, admirabil. Nu, nu urma să fie-o afacere, aceea era chiar casa ce va să le fie cămin familial. Numai că, iată, de peste 8 ani cei trei robotesc, completează și finisează, se chinuie osteniți și îndatorați, fără nicio odihnă, fără perspectivă. Pe fața bărbatului au apărut riduri, pe cap tot mai multe fire albe. Doamna lui a devenit tot mai emotivă, nemulțumită, nerăbdătoare, nervoasă. Băiatul se gândește deja… departe. Desigur, cândva își vor termina casa de vis. Doar că va fi una înconjurată tot de vile-coteț, îngrămădite, generând zgomot și fum, circulație auto, distrugerea petecului de pădure din preajmă – prin extinderi populaționale, demografice, locative, imobiliare – avansând galopant. Când totul va fi gata, când oamenii se vor așterne ca-ntr-un cuib estetic și liniștit, va fi prea târziu. Prea târziu pentru sufletul, mintea, liniștea, fericirea lor. Îmbătrâniți, cei doi părinți vor fi devenit definitiv bătrâni. Adolescentul, probabil, mari șanse să fi plecat deja din țară, să se fi plimbărit printre studii, să se fi-nsurat sau doar culcușit lângă propria-i iubire chiar și numai într-o garsonieră îngustă, pe altundeva, pe oriunde.
La fel ca foarte multă lume, dar parcă la fel ca aproape toți, oamenii se bucură de hărnicia lor un pic cam târziu, adesea prea târziu. De fapt nici nu se mai bucură (nemaiștiind ce-i aia). De-altminteri nu puțini n-au apucat să mai trăiască după ce și-au terminat noua casă, după strămutare. Casa cea nouă, pentru mulți bătrâni, e semnul curândei expieri, locul străin în care odată intrați își doresc cu ardoare plecarea.
Vizitați celebrul (deja de multă vreme celebrul) sat, parcă comună, oricum arătând a suburbie, Certeze. E-n așazisa/istorica „Țară a Oașului”. Exemplar (nu e singurul: vizitați Maramureșul și Oașul contemporan) pentru cea mai modernă ilustrare a nemuritoarei reflecții și icoane numite Vanitas Vanitatis. Știți care. Aia odinioară pictând bunătăți, deșteptăciuni, floricele, valori, un chip jun sau un nud impecabil, + obligatoriu un craniu sau schelet. Actualmente: satul, cartierul sau orășelul efectuând elogiul fatalității de a fi mare și tare, adică fudul, orgolios, mândru, de a munci/construi absolut degeaba, de a pune nimic, vax, van, gol, vid între pereți de fală/făloșenie, de trufie, de speranță totalmente tâmpă, absurdă. Localitatea Certeze e plină de vile și mai ales viloaie, căsoaie cu 2-3 niveluri și zeci și zeci de camere și de băi ultramoderne, toate nelocuite, neutilizate de nimeni. Ori doar vizitate din când în când, la vreo ocazie. Vorba fiind acolo despre părinții care, trudind ca animalele, fie (încă de cinci decenii) prin țară, fie (în ultimele trei) în străinătate, au adunat bănet peste bănet, au făcut foame, au acumulat ca avarii, sperând că își vor aduna tot familionul, toți copiii și nepoții, și, fericiți până la adânci bune bătrâneți, vor trăi (probabil și muri) cu toții în aceste moderne palate fantomă.
Tot pentru fudulie și părelnicie socială și-au ridicat și rromii înavuțiți palatele cu multe niveluri, încăperi, dar mai ales turnulețe și pagoduțe care folosesc drept decorații/ornamente volumetrice ca de castel infantil, parahindustan, de imitație chiciuristă. Și tot așa, în alt stil dar tot prin meandrele mlăștinoase ale inutilității, ale abandonului și ale împrăștierii prin lume, au sfârșit multe în abandon, mausoleu, igrasie, butaforie vană, dovadă de deșertăciune a deșertăciunilor.
Aceste două cazuri sunt poate cele mai izbitoare, știute, referențiale. Însă și românii majoritari, medii, ba chiar și cei mai puțin parveniți sau chivernisiți au construit și construiesc tot cu iluzia reținerii copiilor prin preajma lor protectivă, dar mai ales autoritară. Urmând să aibă parte, fie brusc, fie lent, dar tot mai adânc și-angoasant, de șocul și durerea de-a fi abandonați în căsoacele lor de către fiii și fiicele sărind ca artificiile cât mai departe de cuibul materno-paternal, în cât mai mare independență și autonomie, în tragică abandonare a genitorilor. Bătrâni care, prin vecini, parcuri, spitale, aziluri, vor urma să se tot laude (cu cât de mult au făcut/dres și muncit, strâns, construit), totodată să se și plângă de nerecunoscătorii fii, fiice, nepoți. Ori să mintă despre succesele, recunoștința și prea-ocuparea vitală a respectivilor, să-i bîrfească pe alții, ori să fabuleze pios despre vieți de apoi.
Iluzia românească de a fi, de-a deveni, de a rămâne pe cai cu pene și coarne bourești/tăurești până la adânci bătrâneți, de a epata prin muncă și case, prin mașini și firme, indică de fapt un caracter destul de tineresc. De adolescentin nevindecat, mai degrabă puber nematurizat, ba chiar infantilism stagnant. Desigur, pentru mulți a avea, a face, crește și căsători copii este inerție, datorie, mândrie și scuză, ba chiar unic sens al propriei existențe. Dar câți oare nu ne facem din progenitură o scuză pentru hămesire economică, pentru avariție și bulimie financiară, un pretext pentru a agonisi, parveni, strânge, multiplica, lăcomi – constant, cât mai fără măsură? Pentru a prelua, pune mâna, jăpcui, fura, frauda – cât mai la limita ajungeri-n pușcării?
Prolifici iepuri umani, ne înmulțim și ne divizăm și ne subdivizăm, populăm orice spații, defrișăm, construim nebunește. Cinică, româneasca expresie „în prostie” e perfect adecvată aici, căci patima construirii personale sau de clan chiar ignoră mult din realul psihologic, familial și social, ratând (ceva de speriat!) viitorul. Verde spus, e investiție și investire-n prostie. Multe dintre blocurile de locuințe (altădată ale oricui/fitecui), dintre casele natale (ale fiecăruia dintre noi), ale noilor construcții – fie de apartament în conglomerat locativ, fie casă lângă casă, oricum multe imposibil de locuit (care neterminate și abandonate, care pierdute în baza îndatoririi falimentare, care purșisimplu refuzate de moștenitorii autonomi sau rebeli) – rămân goale, fantomatice, ca după blestem. Ruine încă neevidente, sunt casele nimănui. Ale uneia dintre cele mai triste entități: (așa)numita Nimeni.
Chiar și în aglomerare/supraaglomerație vom întâlni și conviețui tot mai frecvent cu acest nimeni, cu realul acestuia, cu această prezență. Ea inspiră frică, fiind oglinda în care ne vedem propria nimicnicie, ne vedem drept nimic.
În reședințele și ruinele lipsite de curent electric nu e întuneric opac, ci vaga străvezime a ceva pe care doar fiincă nu-l poți pricepe și defini îi zici prostește mister. „Fantomele” fiind tot formulări ale celor care nu știu că neființa există, însă fără de siluetă și glas, ea reprezentând chiar energia speranțelor și iluziilor nutrite și-ngropate acolo, de unde și teama cea mai pură, fără obiect-scuză, regretul suspendat, plânsul ori jalea fără de sunet și tremur, urletul fără gură.
Casele părăsite nu sunt goale. Nici cele goale nu-s părăsite. Sunt recipiente de pustietate sau vid sufletesc, fiind imposibil să nu te resimți, chiar și la cea mai scurtă vizitare, fie trist, fie anxiozat. De-acum va trebui să vorbim și să scriem sat doar între ghilimele. Și poate că din viitoarele sale versiuni/avataruri se va fugi înapoi, în criminalul oraș.
