„Nu ne prefacem că nu vedem cum libertățile individuale de care se bucură cetățenii Imperiului Britanic nu sunt accesibile într-un număr considerabil de țări, dintre care unele sunt foarte puternice. În acele state, un control sufocant este impus asupra oamenilor de rând de tot felul de guverne polițienești, într-o măsură absolut copleșitoare și contrară oricărui principiu al democrației. (…) Dar nu trebuie să încetăm să proclamăm cu curaj neabătut marile principii ale libertății și ale drepturilor omului, care sunt moștenirea comună a lumii de limbă engleză și care, prin Magna Carta, Declarația Drepturilor, Habeas Corpus, Curtea cu Juri, Dreptul Comun Englez își găsesc cea mai faimoasă expresie în Declarația de Independență. Toate acestea înseamnă că oamenii oricărei țări au dreptul și ar trebui să aibă puterea constituțională prin alegeri libere, fără restricții, cu vot secret, să aleagă sau să schimbe caracterul sau forma de guvernare; libertatea de exprimare și de gândire ar trebui să domnească; curțile de justiție, independente de executiv, nepărtinitoare de orice parte, ar trebui să administreze legi aprobate de majorități largi ori care au fost consacrate în timp sau prin cutume. (…) Iată mesajul popoarelor britanic și american către omenire. Să proclamăm ce punem în practică, să punem în practică ceea ce proclamăm.”[1] – Winston Churchill, discursul de la Colegiul Westminster, Fulton – martie, 1946
Am deschis discuția cu un pasaj extras dintr-un faimos discurs al lui Churchill, livrat în anul imediat următor încheierii WW2, care ne reamintește că a fost unul dintre puținii lideri care în acele „ore ale întunericului” din mai – iunie 1940 (șase ani înainte de „discursul Fulton”) a avut viziunea, tăria, priceperea și determinarea de a-și conduce neabătut țara către victoria împotriva hitlerismului. În primii ani de război administrația Franklin D. Roosevelt, în lipsa acordului Congresului, a furnizat foarte puțin ajutor militar Marii Britanii. Mai mult, Marea Britanie secătuită de război a împrumutat în 1945 suma de 4,3 miliarde de dolari de la guvernul Statelor Unite și în 1946 suma de 1,2 miliarde de dolari de la cel al Canadei, reușind la finele anului 2006 să achite aceste împrumuturi, ceea ce spune multe despre britanici.
Ne folosește să înțelegem lecția leadership-ului politic britanic din WW2, pentru că „orele întunericului” sunt gata să revină – o dovadă că libertatea, demnitatea și neatârnarea ființei umane sunt valori pururi amenințate, garantate doar de voința celor mulți de a lupta pentru apărarea și păstrarea lor. Teama că este posibilă izbucnirea unui nou război mondial este tot mai prezentă, odată cu avertismentele venite dinspre guverne că multe dintre statele occidentale democratice nu sunt pregătite militar, economic sau în privința stabilității și coeziunii psihosociale pentru a face față unui nou conflict global.
Așa cum în deceniul al treilea al secolului XX s-au găsit numeroase și influente voci politice sau ale unor puternici oameni de afaceri la Londra, Paris sau Washington care considerau că Hitler are pretenții rezonabile, care ar putea fi satisfăcute pentru a împiedica izbucnirea unui nou război mondial – și astăzi știm foarte bine, după ce arhivele au fost deschise, că obiectivul lui Adolf era războiul, singura cale prin care putea obține „spațiul vital” pe care și-l dorea –, găsim și astăzi destule personaje influente care pun înaintea apărării valorilor democratice și a libertății propriile interese și insistă că se poate negocia – plătind prețul unor concesii – cu Putin, Xi, Khamenei, Kim Jong sau Ismail Haniyeh, ba chiar că acest lucru ar fi obligatoriu dacă vrem să evităm izbucnirea unei conflagrații globale.
PÂNTECELE MOALE AL LUMII
Probabil că prima presupunere eronată a Occidentului, după implozia Uniunii Sovietice și victoria coaliției internaționale în Războiul din Golf, a fost aceea că autoritariștii, dictatorii lumii au înțeles că nu mai au niciun viitor și că în scurt timp toate popoarele își vor cere dreptul de a trăi liber în societăți democratice deschise.
Doar că perioada iluziilor s-a încheiat rapid: asasinarea lui Yitzhak Rabin a compromis Acordurile de la Oslo (iar Shimon Perez nu a reușit să le revitalizeze), după care a urmat 11 septembrie 2001 cu atacurile extremiștilor saudiți asupra Statelor Unite, în căutarea unui război sfânt și a unei revoluții islamice sunnite, ceea ce ar fi trebuit să readucă Occidentul cu picioarele pe pământ. Nu a fost așa.
În 2008, Rusia a atacat Georgia, în 2014 a atacat Ucraina; în 2016 Rusia s-a aliat cu regimul Al-Assad ca să împiedice democratizarea Siriei; în 2016 Putin l-a convins pe Erdogan că Statele Unite au vrut să-l debarce din funcție printr-o lovitură de stat, executată cu sprijinul teologului Fethullah Güllen și al adepților săi militari și civili; tot în 2016 Moscova a intervenit în sprijinul partidei „YES” care își dorea Brexit, pentru a manipula opinia publică și rezultatul referendumului; în 2020 Putin l-a ajutat pe Lukașenko să rămână la putere și apoi a anexat Belarusul și, în fine, în februarie 2022 a dat ordinul de invadare al Ucrainei, pasul decisiv înaintea marelui război pe care l-a planificat cu NATO pentru ocuparea Europei.
După 2001, la inițiativa Rusiei și cu implicarea tot mai susținută a Chinei, a fost dat semnalul reîmpărțirii „instituționale” a lumii, ca un corolar al „reașezării” ordini mondiale post-WW2 într-un cadru „multilateral”. A fost constituită Organizația pentru Cooperare de la Shanghai, iar în anul 2010 s-au pus bazele BRIC, ulterior BRICS. Sub umbrela acestor organizații, Rusia și China au dat semnalul contestării Occidentului ca fiind opus intereselor așa-numitului „Sud Global”.
În anul 2020, administrația Trump și guvernul Netanyahu au prezentat lumii un plan de pace pentru Orientul Mijlociu, care includea și o propunere – în fapt ultimativă pentru palestinieni – care să „salveze” formal ideea Acordurilor de la Oslo, contra asigurării de venituri pentru administrarea West-Bank-ului și a Fâșiei Gaza, acestea două urmând să fie statul palestinian, teritorial legate printr-o cale de comunicare rutieră subterană (un tunel pe sub teritoriile locuite de israelieni), un stat cu atribuții limitate, patronat de la Ierusalim.
Conform propunerii, statul Palestina urma să fie demilitarizat, cu un Hamas care guverna Fâșia Gaza dezarmat, în timp ce Israelul rămâne însărcinat cu securitatea și controlul spațiului aerian. Capitala statului palestinian urma să fie situată în estul Ierusalimului (și nu neapărat în Ierusalimul de Est).
Planul a fost respins de Autoritatea Palestiniană, în timp ce Hamas nici nu l-a luat în calcul. În schimb, aranjamentul financiar care includea mijlocirea sau implicarea unor state arabe din regiune (Emiratele Arabe, Qatar, Arabia Saudită) a continuat să funcționeze, alimentând cu fonduri atât Autoritatea Palestiniană din West Bank, cât și Hamas-ul în Fâșia Gaza.
Pentru Afganistan, aceeași administrație Trump a negociat în 2020 la Doha un acord care prevedea retragerea trupelor americane până în aprilie 2021. Ulterior, Statele Unite au cerut prelungirea termenului retragerii până în august 2021, însă insurgenții talibani au declanșat în aprilie o ofensivă împotriva guvernului afgan, care s-a prăbușit ca un castel de cărți de joc. Succesul ofensivei talibane a precipitat retragerea forțelor coaliției internaționale sub presiunea formidabilă a zecilor de mii de afgani care căutau să părăsească țară, temându-se pentru viața lor.
Desigur, efectele emergente ale noii realități din Orientul Mijlociu la finele anului 2021 și începutul anului 2022 au rămas să fie decontate de Administrația Biden, care s-a trezit în brațe cu mai mulți cartofi fierbinți lăsați de administrația precedentă: denunțarea JCPOA îi dăduse Iranului mână liberă în programul său nuclear, Acordurile de la Oslo îngropate sub noua inițiativă de pace Trump, avându-l drept coautor pe Benjamin Netanyahu, presiunea retragerii din Afganistan și ca totul să primească un capac, invadarea Ucrainei de către armata rusă și amenințarea militară a Flancului de Est al NATO din Europa. Hybrisul la Moscova și Beijing era în acele zile la cote maxime.
PRIMO
Atacul sângeros din 7 octombrie 2023 – de care sunt responsabili teroriștii Hamas și Jihadul Islamic Palestinian – asupra civililor și militarilor israelieni ar fi trebuit să fie anticipat și, ca atare, prevenit; nu mă refer aici strict la planurile militare sau la vreun eșec al comunității de informații din Israel, ci la întregul context politic și social tulbure din Israel. Este cadrul care a făcut posibilă această elaborată infrastructură militară pe care Hamas a construit-o în Fâșia Gaza, folosind banii meniți să-i cumpere bunăvoința și să asigure un trai decent palestinienilor pe care-i guverna după ce a ajuns la putere prin „alegeri libere” și luptele fratricide cu Fatah.
Este clar că dincolo de ceea ce se vedea pe ecranele televizoarelor ante 7 octombrie 2023 –succesul negocierilor Israelului cu unele state arabe din regiune, discursul creionului roșu de la ONU – militanții palestinieni ai Hamas și asociații lor prindeau tot mai multă încredere că pot declanșa un conflict cu Israelul din care să iasă într-un fel sau în altul victorioși.
Încrederea, hybrisul lor se baza pe infrastructura extrem de elaborată pe care au construit-o în subteranele Fâșiei Gaza; pe cantitatea mare de armament pe care au achiziționat-o cu ajutorul sponsorilor lor internaționali, prin contrabandă sau obținută într-un fel sau altul de la forțele armate israeliene[2]; pe legăturile infiltrate în agențiile internaționale de sub umbrela ONU[3] sau printre corespondenții de presă acreditați de importante cotidiene de presă în regiune; pe un plan care a funcționat și funcționează de atragere a simpatiei pentru cauza HAMAS și de stimulare a unui curent anti-israelian în opinia publică internațională.
Pe lângă cele aproape 2 mii de victime israeliene, cei mai mulți uciși, răniți sau răpiți de teroriștii palestinieni, alte mii de victime civile palestiniene cad zilnic victime războiului din Fâșia Gaza, pentru că Hamas și asociații săi opun o rezistență armată îndârjită – așa cum și-au planificat-o, pentru a putea culege astfel „roadele” confruntării pe care generat-o -, în timp ce guvernul israelian și armata statului Israel nu-și pot permite să oprească ostilitățile până când nu au certitudinea că au demantelat puterea militară și politică a Hamas.
Ca și războiul din Ucraina, conflictul din Fâșia Gaza are o bază de manifestare ireductibilă, părțile implicate fiind determinate să-și dea reciproc, într-un fel sau altul, lovitura de grație. Dar dincolo de miza bilaterală a conflictului ireductibil se întrezărește și o alta – în similaritate cu conflictul din Ucraina – a conflictului de falie globală, care opune autoritarismul și nihilismul agresiv sponsorizate de cuplul China – Rusia unui Occident care încă nu s-a trezit din seria de lovituri pe care o încasează de câțiva ani încoace.
Strict punctual, guvernul de la Ierusalim se apropie cu spatele de zid. După aproape patru luni de conflict militar deschis, imense distrugeri materiale și mii de vieți pierdute, soluția cu care guvernul Netanyahu a dat asigurări că va obține victoria asupra teroriștilor tinde să afunde Israelul într-o confruntare tactic lipsit de perspectivă și strategic din ce în ce mai periculoasă, în același timp tot mai nepopulară acasă.
Africa de Sud a sesizat Curtea Internațională de la Haga, reclamând un genocid al Israelului asupra populației palestiniene din Fâșia Gaza. Curtea Internațională de Justiție nu a luat în considerare cererea Israelului de respingere a plângerii formulată de Africa de Sud, judecătoarea Joan Donoghue explicând că ICJ are juridiscție în dosar, iar procesul va continua. Marea majoritate a completului de 17 judecători ai Curții a votat pentru măsuri urgente ce acoperă cea mai mare parte a solicitărilor Africii de Sud, cu o excepție: nu a ordonat oprirea acțiunii militare israeliene în Gaza (Africa de Sud ceruse tribunalului o încetare imediată a focului).
Hotărârea CIJ nu tratează fondul acuzațiilor din dosar – dacă are loc un genocid în Fâșia Gaza sau nu – ci s-a pronunțat în această fază pentru emiterea unei hotărâri preliminare privitor la intervenția urgentă solicitată de Africa de Sud. Judecătoarea Donoghue a anunțat că instanța a decis că Israelul trebuie să ia toate măsurile în puterea sa pentru a preveni toate actele care intră în domeniul de aplicare al Convenției pentru prevenirea si reprimarea crimei de genocid, adoptata la 9 decembrie 1948 de Adunarea generala a Națiunilor Unite.
Celelalte măsuri preliminare dispuse de juriul Curții: (i) Israelul trebuie să se asigure cu efect imediat că forțele sale nu comit niciunul dintre actele reglementate de convenție; (ii) Israelul, trebuie să ia măsuri imediate pentru a îmbunătăți situația umanitară din Gaza; (iii) Israelul trebuie să asigure păstrarea dovezilor despre presupusul genocid; (iv) Israelul să se prezinte în fața tribunalului în termen de o lună.[4]
Guvernul de la Ierusalim nu dă semne, pe de altă parte, că este dispus să-și analizeze și să-și recunoască slăbiciunile, nu caută să înțeleagă dacă nu cumva a greșit atât înainte cât și după 7 octombrie în vreun fel. A ales deocamdată să sfideze Curtea Internațională și să rupă relațiile cu Africa de Sud. Însă că la Haga procesul va continua, ceea ce nu poate fi o veste bună pentru Ierusalim în niciun scenariu.
Comunitatea internațională caută soluții de pace. Revenirea la principiile pe care s-au bazat Acordurile de la Oslo nu sunt pe placul guvernului Netanyahu, care le respinge; în fond nici Hamas nu agreează aceste principii – măcar aici părțile în conflict par în total acord. Autoritatea Palestiniană a fost gândită ca o soluție în cadrul Acordurilor de la Oslo, formula de pace Trump – Netanyahu nu îi oferea decât cel mult un rol decorativ. Este, deci, de mirare că speranțele palestinienilor s-au îndreptat în aceste condiții către Hamas sau că Fatah se radicalizează tot mai mult, pentru a putea ține pasul?
SECUNDO
Peter Zeihan – fondatorul Zeihan on Geopolitics –, încă din perioada în care a activat în Stratfor (și a fost probabil mentorat de George Friedman), a început să analizeze consecințele unei noi ordini globale fără Statele Unite. În 2017 a publicat „The Absent Superpower: The Shale Revolution and a World without America”, iar în 2020 „Disunited Nations: The Scramble for Power in an Ungoverned World”, și reproduc un fragment din ultima lucrare citată:
În fața noilor realități, Statele Unite au ajuns să-și pună problema de ce ar mai rămâne fidele acordului de la Bretton Woods, de ce ar mai cheltui pentru a-și apăra aliații dacă aliații săi din Războiul Rece nu-și mai respectă obligațiile asumate ci, dimpotrivă, vor să intre în competiție deschisă cu Statele Unite?
Câștigând în 2016 alegerile cu programul său izolaționist MAGA, Donald Trump a transformat ipotezele în direcții de acțiune politică; iar după cum pare că decurg preliminarele republicane, MAGA are toate șansele să fie programul de guvernare propus de republicani și pentru alegerile din acest an. Într-un fel, Peter Zeihan a anticipat un curent în politica americană care are resurse să devină tot mai consistent, din diverse motive pe care nu le analizez acum.
Zeihan este un observator atent al evoluțiilor globale – cu Statele Unite un jucător printre alți jucători, având greutatea sa specifică -, iar eu am ținut neapărat să-i cunosc poziția legată de evoluțiile din Golful Aden și Marea Roșie, după ce rebelii yemeniți Houthi au început să captureze sau să atace cu drone și rachete transporturile navale din regiune, pe importanta rută maritimă ce leagă Europa de Asia prin canalul de Suez.
Comentariul lui Peter Zeihan privind evenimentele care au condus la strangularea transportului maritim din zonă, ce a provocat răspunsul militar al coaliției formată de Statele Unite și Marea Britanie, pune problema în felul următor[5]:
Știrea ultimelor zile este că milițiile din Yemen au lansat o combinație de rachete balistice și drone ieftine asupra unor transporturi comerciale din Marea Roșie. Așa că cele mai mari zece companii de transport maritim din lume au decis fie să-și suspende operațiunile în acea zonă, fie să le ceară navelor lor să aștepte în Marea Roșie până când amenințarea trece sau să le ceară pur și simplu să navigheze din Asia în jurul Africii pentru a ajunge în Europa.
Nu avem de-a face cu un stat decis să acționeze pentru a opri transportul maritim în zonă. Seamănă cu ceva ce s-a mai întâmplat după războiul din 1973 în conflictul dintre statele arabe și Israel, când israelienii au ocupat partea de est a Canalului Suez și au încercat să perturbe ruta de transport maritim prin Canal, pentru a lovi într-una din principalele surse de valută ale Egiptului, forțându-și adversarul să vină la masa negocierilor. Miza actuală este similară.
Avem de-a face cu o adunătură de militanți drogați, unii dintre cei mai puțin competenți din lume, care au ocupat și s-au desfășurat pe unele dintre cele mai puțin valoroase terenuri din lume, în Yemen, probabil instigați de susținătorii lor iranieni să creeze tensiuni în coasta Arabiei Saudite, cu costuri reduse pentru Teheran. Folosesc aceleași sisteme de arme pe care iranienii le vând rușilor și la fel neagă că ar fi așa. Așadar, nu ne aflăm în fața unei acțiuni coordonate de sabotare a comerțului maritim internațional.
Nimic care să scoată din funcțiune un tanc petrolier, nimic care să poată elimina o navă container. Motivul pentru care toată lumea este atât de sensibilă, este modul în care funcționează legea asigurărilor pe mare, pentru că dacă navighezi într-o zonă în care cineva atacă un transport comercial, polița de asigurare a navei devine practic nulă. Deci, din exces de precauție, toată lumea a decis să evite zona cu probleme.
Cine este afectat? Sunt trei aspecte importante de urmărit. În primul rând, pe aici trece aproximativ 30% din tot traficul containerizat global. Cea mai mare parte din acesta o reprezintă exporturile chineze către Uniunea Europeană. Acum aceste rute trebuie să ocolească continentul african, ceea ce, în funcție de locul unde sunt vândute bunurile transportate, mărește distanța de navigare cu o treime până la două treimi.
Ceea ce înseamnă că va fi nevoie de o treime până la două treimi mai multe nave container pentru a menține fluxurile de aprovizionare la același nivel. Vom asista la o mulțime de probleme în lanțurile de aprovizionare pentru produsele finite. Acestea sunt în mare parte produse finite care provin de la chinezi, care, evident, într-un ecosistem mondial dominat de producția și exporturile lor de bunuri, vor cunoaște acum o scădere serioasă, afectând de fapt exporturile Chinei.
Al doilea cel mai afectat este comerțul cu țițeiul care vine din Golful Persic; mai ales țițeiul saudit este transportat spre nord prin Marea Roșie și Suez. Sunt câteva conducte de ocolire pentru Suez care trec prin Egipt și ajung în bazinul Mediteranei și apoi în Europa. Această rută a devenit mult mai solicitată după ce a început războiul din Ucraina, iar producătorii din Golful Persic o folosesc intens. Aceasta reprezintă aproximativ 12% din transporturile globale de energie. Dacă se va dovedi a fi mai mult decât o problemă de moment, ceea ce europenii și saudiții vor fi forțați să facă este să-și aducă aminte de 1973, atunci când de altfel a fost dezvoltat supertancul petrolier. Petrolierul tradițional transportă doar aproximativ 500.000 de barili, în timp ce un supertanc poate transporta peste 2 milioane. Desigur, saudiții știu exact cine mai operează astăzi supertancuri petroliere.
Când a început războiul din Ucraina, europenii au încetat să mai folosească țițeiul rusesc și apoi au achiziționat tot țițeiul disponibil în piață: țițeiul de șist din Statele Unite, țiței din Africa de Nord și de Vest, restul din Golful Persic. Doar că, din cauza lipsei de infrastructură, țițeiul rusesc a rămas să fie exportat prin aceleași puncte portuare de la Marea Neagră și Marea Baltică. Mai apoi era expediat prin Mediterană, prin Suez, prin Marea Roșie, peste Marea Arabiei, în India, Asia de Sud-Est și China, o rută deloc viabilă din punct de vedere economic, motiv pentru care rușii își vând țițeiul cu disconturi de 20 până la 30 de dolari pe baril. Ori dacă Suez este închis, atunci nu mai pot trimite aceste mici tancuri petroliere pe această rută, dar nu le pot nici trimite în jurul Africii spre Asia.
Rușilor le mai rămâne un singur lucru de făcut. Există câțiva jucători ruși, indieni și chinezi care au început să asigure transporturile fantomă cu țiței rusesc. Dacă traficul maritim legitim prin Marea Roșie încetează, respectivii jucători fantomă devin extrem de vizibili. Aceste companii din umbră, care nu au trebuit niciodată să se supună sancțiunilor, vor trebui să plătească. Mai apoi, vom ajunge să aflăm și ce se întâmplă dacă o forță militantă susținută de Iran lovește o navă chineză, indiană sau rusă. Și aceasta va fi o mică poveste interesantă.
India a anunțat desfășurarea a trei nave de război și a unui avion de recunoaștere în Marea Arabiei și a intervenit prin forțele sale speciale antiteroriste, în primele zile ale anului, pentru a elibera nava „MV Lila Norfolk” care fusese atacată de pirați. Statele Unite au anunțat în decembrie 2023 formarea unei coaliții pentru apărarea traficului maritim în Marea Roșie și în Golful Aden, la care s-au alăturat aproximativ douăzeci de state, printre care Franța, Regatul Unit, Canada, Italia, Grecia, Norvegia, Japonia, Țările de Jos și Bahrain.
Uniunea Europeană a decis la rândul său să lanseze o misiune militară proprie pentru a proteja libera navigație comercială în zonă. Potrivit planurilor actuale, misiunea UE se va implica în desfășurarea de nave de război și sisteme de avertizare timpurie pentru a proteja navele cargo din regiune, fără intenția de a participa la operațiunile coaliției condusă de Statele Unite.
China a reacționat cerând Iranului să intervină și să-i potolească pe Houthi, pentru că atacurile care au dat peste cap ruta maritimă scurtă prin Canalul de Suez îi afectează interesele comerciale.[6] Negocierile s-au purtat la Teheran și la Biejing, pentru ca ulterior Houthi să anunțe că transporturile chinezești și rusești nu se vor număra printre țintele lor. Desigur, o promisiune care nu valorează mare lucru, pentru că de curând o navă care transporta produse petroliere rusești a fost lovită de rebelii yemeniți cu o rachetă.[7]
Puțin probabil ca prezența navelor de război ale coaliției formată de Statele Unite sau ale Uniunii Europene să faciliteze reluarea rapidă a traficului prin strâmtoarea Bab el-Mandeb (Poarta Lacrimilor) la nivelul anterior lui octombrie 2023, în schimb milițiile Houthi, după ce s-au remarcat prin sfidarea Arabiei Saudite și atacul din 2019 asupra facilităților Aromco din Abqaiq și Khurais, au devenit mai nou un adversar demn de o coaliție internațională.
TERTIO
Republica Islamică Iran, port-drapelul revoluției islamice șiite, „regatul lui Mahdi” cu tronul ocupat de locțiitorul său ayatollahul, pare decisă să lovească regional peste greutatea sa specifică, să „pună lucrurile la punct” cu vecinii, arătând nu doar că poate strica planurile Occidentului alimentând Rusia cu arme, ocupând Libanul prin proxi-ul Hezbollah pe care-l asmute sistematic asupra Israelului sau susținând revoluții șiite peste tot în MENA, dar și că vrea să se măsoare cu greii planetei când vine vorba de proiectarea forței.
La mijlocul lui ianuarie ac., Gardienii Revoluției au atacat cu 11 rachete de croazieră ținte din Erbil, în Kurdistanul Autonom din Irak, pretinzând că au distrus un centru în care Mossad planifica acțiuni ostile de spionaj și diversiune și cu alte 13 rachete ținte din Siria, în Haram, atribuite grupării Statul Islamic, organizația care a revendicat atacul de la mormântul lui Qasem Soleimani (fost lider al Forței Quds, eliminat într-un atac ordonat de fostul președinte american Donald Trump) din Kerman, în Iran, soldat cu moartea a 94 de simpatizanți.
Apoi Iranul a lovit ținte din provincia pakistaneză Balucistan, susținând de această dată că atacurile au vizat bastioane ale grupului terorist separatist sunnit iranian Jaish al-Adl adăpostite în Pakistan, mai precis în Koh-i-Sabz. Irakul și Pakistanul au protestat vehement, acuzând Teheranul că a acționat unilateral, în afara dialogului diplomatic. Dar Islamabadul nu s-a rezumat la proteste și două zile mai târziu forțele sale aeriene au atacat poziții ale militanților din provincia Sistan și Balucistan, de pe teritoriul Iranului.
A fost rândul Iranului să protesteze împotriva acțiunilor unilaterale ale armatei pakistaneze și să ceară explicații. În cele din urmă, alte două zile mai târziu, miniștrii apărării iranian și pakistanez au pus mâna pe telefon pentru a conveni că este preferabilă cooperarea pentru controlul activităților teroriste din Balucistan. Nu este clar dacă China, care se oferise să medieze între Teheran și Islamabad, a fost implicată în reducerea tensiunilor, dar este plauzibilă o intervenție a Beijingului în chestiune.
O analiză a DW[8] pune în legătură neînțelegerile dintre Iran și Pakistan asupra situației din Balucistan cu interesul Chinei în regiune și cu faptul că, deși este o zonă foarte săracă, este în schimb foarte bogată în resurse ale subsolului. Populația Baluch, împărțită între cele două țări, s-a revoltat în mai multe rânduri și s-au semnalat tendințe naționaliste, coagulate în jurul ideii de constituire a unui Balucistan independent.
DW consideră că tensiunile sunt amplificate de prezența chineză prin coridorul economic pe care l-a creat de la Kashgar, China până la portul pakistanez Gwadar, pentru accesul la Oceanul Indian; coridorul face parte din proiectele Belt and Road, iar portul Gwadar se află în Balucistan. Cum localnicii consideră că nu au avut niciun beneficiu în urma investițiilor chineze, militanții Baluch au organizat mai multe atacuri asupra convoaielor chineze și chiar asupra consulatului chinez din orașul-port Karachi.
S-a vorbit mai puțin despre faptul că și Iordania a atacat cu aviația (și nu este prima oară) ținte din sudul Siriei la începutul lunii ianuarie ac., vizând depozite și reședințe ale unor bande de traficanți de droguri și de arme asociate Hezbollah-ului susținut de Iran. Țintele vizate au fost localizate în Shaab, provincia Sweida și în Al-Ghariya.
Iordania este implicată în lupta împotriva traficului cu captagon pentru că rețelele de traficanți susținute de lideri Hezbollah, dar care sunt asociate și intereselor lui Maher al-Assad, fratele președintelui sirian Bashar al-Assad[9], îi tranzitează teritoriul (încălcându-i suveranitatea) către statele bogate din Golf, unde drogul este foarte căutat. Resursele astfel obținute nu doar că-i îmbogățesc pe cei implicați, dar folosesc și la procurarea de arme și alte echipamente de care au nevoie atât regimul Al-Assad, cât și miliția Hezbollah, pentru a-și menține puterea și influența în zonă.
Cum Iranul a împânzit MENA cu miile de fire ale intereselor sale, de la promovarea revoluției continue, a unui Jihad permanent în numele unui califat condus de la Teheran, până la contrabanda de toate tipurile menită să producă resursele care susțin această rețea, devine evident că până la urmă totul converge. Unde? Către obiectivul „evacuării” Occidentului din regiune, în primul rând prin distrugerea statalității Israelului. Doar că nu este ușor să distrugi Israelul cât timp America este prezentă militar în regiune. Și uite așa ghemul de interese începe să se desfășoare.
Rusia nu poate spera la cucerirea Europei, așa slabă cum arată în evaluările Kremlinului, atât timp cât există NATO, iar articolul 5 ar putea fi activat. Are deci nevoie, pe de-o parte, să se asigure de o prezență americană slabă pe Flancul de European de Est, iar la Washington de o Casă Albă reticentă să răspundă la invocarea articolului 5, indiferent din ce motiv. Prima cerință ar putea fi îndeplinită dacă armata americană ar fi angrenată în conflicte sângeroase și nepopulare în Orientul Mijlociu, Pacific sau chiar mai aproape, în America Latină. A doua, dacă „amicul” Donald Trump ajunge la Casa Albă.
Iranul vede lucrurile cam la fel, doar că din propria perspectivă: America trebuie provocată prin proxi, hărțuită, eventual prea ocupată să își deplaseze forțele pentru a face față și altor provocări și conflicte în Europa, Pacific etc., astfel încât să nu fie pe deplin capabilă să sprijine Israelul când va fi dat „asaltul final”. Dacă Iranul ar reuși să învingă Israelul, se crede la Teheran, cine ar mai îndrăzni să-i conteste leadership-ul „califatului etern” în lumea musulmană?
Desigur, din ecuație nu trebuie să pierdem al treilea termen, adică planurile vizate de China, asupra cărora nu insist, bănuiesc că este clară ideea. Acesta este contextul în care poate fi înțeles atacul cu dronă asupra avanpostului american „Tower 22” din Iordania, soldat cu moartea a trei soldați și rănirea altor 30.[10] O provocare pentru America și o sfidare la adresa regatului Iordaniei[11]. Un nou avertisment pentru Occident că ne aflăm în fața unei amenințări mai mult decât serioasă, concertată și de amploare globală.
Un avertisment că, în curând, Occidentul va trebui să lupte pentru libertatea sa cu toate forțele, cu toată determinarea, contemplând alternativa anihilării. România nu va face excepție, dimpotrivă, pentru că este, așa cum a fost mereu în istorie, situată în prima linie a confruntărilor globale de falie. Nu mai este loc pentru iluzii.
[1] https://www.nationalchurchillmuseum.org/sinews-of-peace-iron-curtain-speech.html
[2] https://adevarul.ro/stiri-externe/in-lume/metodele-uimitoare-prin-care-hamas-face-rost-de-2335483.html
[3] https://www.digi24.ro/stiri/externe/angajati-ai-onu-din-gaza-ar-fi-fost-implicati-in-atacurile-hamas-din-7-octombrie-seful-agentiei-se-declara-ingrozit-reactia-sua-2665563
[4] https://cursdeguvernare.ro/curtea-internationala-justitie-haga-israel-va-judeca-proces-genocid-gaza.html
[5] Pasajul este preluat de pe site-ul Zeihan on Geopolitics (https://zeihan.com/category/supply-chain/); selecția și traducerea îmi aparțin
[6] https://cursdeguvernare.ro/china-preseaza-iranul-interzica-houthi-atacurile-nave-marea-rosie.html
[7] https://newsukraine.rbc.ua/news/houthis-attacked-tanker-carrying-russian-1706336531.html
[8] https://www.dw.com/ro/care-este-miza-conflictului-dintre-iran-%C8%99i-pakistan/a-68042702
[9] https://www.g4media.ro/captagon-drogul-jihadului-cum-a-devenit-siria-cel-mai-nou-narco-stat-din-lume.html
[10] https://www.hotnews.ro/stiri-international-26859620-este-turnul-22-avanpostul-unde-avut-loc-atac-mortal-drone-asupra-trupelor-americane-din-iordania.htm
[11] Care s-a și grăbit să dezmintă că atacul ar fi avut loc pe teritoriul său
Articolul Triunghiul nebun în care se ciocnesc puterile globale apare prima dată în Contributors.
