Recapitulând. În Decembrie 2021 v-am propus [*] formarea unui partid cum n-a mai fost și nu e. Nu s-a făcut. După un an v-am rugat frumos să-mi susțineți candidatura [**]. N-avea cum fi, căci nu venise încă vremea corespunzător potrivită. Asta neînsemnând însă că nu poate sosi, intempestiv ori conform planului providenței, spontan ori relativ bine ticluită (de vreun șef bucătar la cuțite, de un mic grădinar cu fustițe, de-o cinstită zaveră socio-civică, de-o demisie-două la cap de vârf), așa cum s-a mai întâmplat binemersi respectiv Doamne-z mulțam să se petreacă în toată istoria recentă (cu varii succese, regrete, avantaj, veselii).
Revin și insist, asta nu fiindcă mi-ar plăcea de mor, dar văz intens și sufăr monstruos, sângerez de-a dreptul, de mila atâtor oftate, gemete și țipete când surde când stridente, venind ca din fund de iad subteran, reprezentând glasul chinuit de sărăcie și neșansă al acestui biet dar totodată brav, admirabil, pupabil popor. Că nu-i bine ci-i rău, nici nu mai pomenesc, căci chiar și-n somn, de-l mai are, tresare absolut oricare concetățean (indiferent de rasă, etnie, sex, cultură/incultură, profesie ori șomaj) din cauza acestei banale cunoștințe obștești, colective. Dar cum convinsu-ne-am toți și toate, clar ca bunăziua este că fieștecare aspirant politic (fie el tânăr și deja gheorghe sau numai proaspăt debutant și-anonim, agramat sau parfumat bine, bașca cu drăguțele și-atotpromițătoarele bale demagogice la guriță iar peste mustaș cu mucii supremelor bune intenții), tot negreșit o va lua pe urmele politicienilor antecesori, cei deja ramoliți/târșâiți comuniști patrihoți, ori cum vreți să le mai spuneți (deși n-ar merita să le mai spuneți nicicum), căci precis urma-va a performa aceleași șmecherii și ticăloșii în cazul în care va pica-n majoritatea câștigătoare de voturi pentru parlament, guvern, administrații, agenții de stat, agenturi de partide…
Așadar. Dacă plapuma groasă și toate păturicile firave ale partidelor așazis politice nu mai prezintă nicio scofală denumibilă încredere recte speranță, haideți să trecem peste, reformând nu negreșit la rădăcina profundă, dar măcar ceva la vârful statului, măcar instituția atât de relativ puternică, mai ușor rămânând de pus punct pe ii-ul propriei căpățâni, numită Președinție. Pentru care, drept agent individual al devoțiunii și autosacrificării comunitar-naționale, drept fraier de ajuns clovnul țării, drept țap ispășitor general, m-am și oferit personal.
Deci. Cum ziceam deja, în Decembrie ’22 am revenit cu o agendă [**], program adevărat nu alta, menționând unele dintre calitățile mele prezente și totodată planurile de viitor apropiat, mediu și mai mult ori mai puțin foaaaaarte îndepărtat. V-am zis câteva din cele mai vrute sau nevrute de către domniile voastre concetățenești, și le numesc așa doar pentru simplul fapt că încă nu vă trecuseră prin propria minte, nicidecum fiindcă nu v-ar sta bine și frumos, măcar pe curând încolo, să le-aveți și vă bucurați de ele. Căci cum oare să nu vă bucurați știind de exemplu că, așa cum promisesem în negrul pe-alb al sfântului scris (nu toate, repet, căci nici spațiul publicistic nici răbdarea lecturării nu permiteau și mai și), eu personal voi burduși țara cu veselii și cadouri, decorațiuni și ornamente, curcubeie și artificii. Bașca/plus, fără nicio îndoială: momente istorice și monumente transistorice.
La concret (și doar pentru-nceput precizând): cu fanfare. Cu muzici cazone și ritmuri trepidante, cu dansuri feciorești și imnuri de cătănie. În felul ăsta făcând economie de curent electric, cel risipit de-atâtea și-atâtea aparate de amplificat și manipulat decibelii, în vreme ce trompetele (completate inclusiv cu peizanele buciume, taragoate, ceteri cu goarne), fligornii, trombonii, tubele, cinelii și tobele mici, medii și gigante ale orchestrelor de-alame, arame și-alarme se pot fainfrumos descotorosi de risipa de energie neregenerabilă, dat fiind că folosesc doar mecanica bojocilor virili și-a membrelor vânjoase ale sutelor și miilor de bărbați încorporați în fanfare.
Dar dacă tot am pomenit de brava energie masculină, să nu uităm că deținem în țară și destule domnișoare, doamne și genuri terțo-intermediare care se bucură cu generozitate la capitolul testosteron și fibră musculară; drept pentru care eu voi termina cu discriminarea asta care face ca fanfarele militare să conțină preponderent doar bărbătuși. Sexul slab va fi invitat, ba poate-ar binemerita să i se facă rații egale, pentru a intra drept ofițer, subofițer sau angajat civil sub formă de binedotat muzicant marcial, astfel ca fanfarele române să ia pe sus nu numai urechile orișicui, ci și ochii și toată fața. Așa că dacă cineva ține să-și expună senzualitatea feminină în toată splendoarea sa erogenă, vom atașa fiecărei fanfare și câte-o trupă de majorete caremaidecare mai dezinhibate sportiv și vestimentate sumar.
Automat, cuvintele fanfaron și fanfaronadă nu vor mai rămâne peiorative și prejudiciative, ci dincontră, vor sălta-n stime. Cu ajutorul meu, Președinte, fanfara va deveni instituție de interes public curent, formă de organizare și disciplină de maximă popularitate, prezentă în cât mai mare frecvență pe cap de locuitor, ba chiar și-n peisajul pur naturist, diafan.
Deci. Foarte multe fanfare risipite prin spațiul public, la cerere închiriabile și pentru spațiile private, asigurând prin puterea lor bubuitoare nu doar o atmosferă impozantă și impunătoare, plină de energii neurofiziologice și antren, ci și una de intimidare și descurajare a tuturor celorlalte zgomote nemuzicale și deranjante, precum țipetele de bolnavi mintali, homleși și cerșetori, sporovăielile femeiești, lătratul caninilor bagabonți, ba chiar acoperind și infernala rumoare a autovehiculelor circulante. Așa (aici mă repet sau autoparafrazez) anulând orice parazitare sau plimbare degeaba prin geospațiul comunitar a diferiților inși și grupuri, oferând pe gratis cadență pentru orice gioghing sau antrenament fizic autdor, alungând ciorile și inerentul găinaț din pomii, iarba și-aleile verzi, stresând până la suicid gândacii și șobolanii din canale, bucătării, instituții, poduri de case, subsol de bloc.
Bubuitoare fiind, fanfarele vor asigura omului și libertatea de-a urla, mai ales că, nu-i așa, libertate și senzație de Libertate, respectiv bucurie, nu se există fără urlete, răcnete, țipete și strigături, așadar om de rând și sclifosit laolaltă vor avea asigurată ocazia ideală. Pe lângă fanfare nu se vor mai auzi deranjant bețivii, nebunii, ultrașii galeriilor sportive și căutătorii de pretext pentru a urla cât îi țin bojocii, românii debarasându-se și de naționala dependență de petarde, pocnete și răcnete atât de specifice crăciunului, revelionului, concertelor de arenă și tuturor celorlalte bairamuri.
La chestia asta cu multiplicatul numărului de fanfare ostășești (care active, care rezerviste, pensionate în chip special dar reangajate cumulativ), pentru a putea fi răspândite în spațiul civic și caracterizând orice scuar, colț stradal, piațetă, ei bine trebuie să menționez și că, printre meritele mele de om sau persoană, profesionist ori amator de vocație considerabilă, personal aș putea fi și un foarte bun dirijor. Dirijor-șef sau suprem. Idee de care am fost nu numai atras până la obsesie compulsivă încă de copilaș dulce și-adolescent fățos, dar și cotropit aproape noapte de noapte, în visele-n care, fericit sau nu, îmi previzionam singur adevăratul har, talantul chemării, viitorul.
Sincer să vă confesez: m-am decis să mă ofer și să candidez la acest post nebun de dificil chiar în momentul în care – eheeei, trecură ani, decenii (ca nori perfecți pe șesuri)… – l-am văzut la televizor pe dragul și stimabilul dodoloț Boris Elțîn, dirijând. Făcea el o vizită nu știu cui și nici nu contează unde, și ce l-a apucat ce nu (deși mulți au fost convinși că era beat ba turtă, ba criță, permiteți-mi să mă-ndoiesc), din inițiativă proprie a luat bagheta de dirijor din mâna unui ofițer sau tablagiu în uniformă de gală. Și suindu-se el la pupitrul ca de amvon al respectivului a început să se hâțâne/fâțâne, să dea din mâini și s-agite bățul ritmic, ba chiar să se rânjească fericit, în timp ce conducea respectiva formație muzicală de protocol militar care turuia imnul ori strofele marșului de hoșgheldeniz/bienvenu/dabropajalovati/uelcăm în văzu lumii-ntregi. Deci grasul a dirijat euforic, moment în care m-am gândit firesc și inocent că io de ce nu.
Acuma, cinstit vă spui că admirația mea față de terminatorul de comunism oficial în Rusia nu hodinește decât pe-o bucată limitată, parțială sau într-o dungă a stimei și considerației personale. Căci este răposatul Elțîn de apreciat pe de-o părticică, cu privire la ce-a comis la-nceputul ascensiunii sale politice, când s-a dus la nobelistul de Gorbaciov, chiar pe scena-i imperial-sovietică zicându-i în plen „ia dă-te bre jos, și valea”. Însă după cum a continuat și-a ajuns la propriul fine, rămâne-ntre noi ori de vreți ziceți voi la alții, e de speriat și de lepădat de-a dreptul. Căci tot mai alcoolic, abuziv, corupt, ardei umplut respectiv gogoșar umflat ori cartof înfoiat și îmbuibat el însuși devenind, nu numai c-a evitat orice evaluări, judecăți/socoteli prin faptul că și-a dat demisia, dar silit s-a lăsat și să-l înscăuneze prin decret, drept urmaș și viitor monstru, pe criminalul Vî Pî. Dar să lăsăm catastrofa respectivului act, revenind la preafolosul și preafrumusețea de-a avea noi înșine, aici și acum, prin și pentru noi înșine dar și întru gelozia universală, o țară, o viață și-un destin mult mai melodico-ritmice, dramatico-muzicale, vodevilante și operetistice.
Iată de ce, la fel ca mine, și politicienii ceilalți ar trebui să nu dorească altceva decât ca toată lumea să râdă, cânte și danseze! Și pâine (desigur). Pită sau cornuri, brânzică ori lăptic pe gratis, eventual și semințe prăjite, la toată lumea! Și bâlciuri, nu săli de noroc. Bâlciuri mici, pretutindeni, pline cu jocuri surpriză pentru copii, tineret, părinți și bunici, cu tras ca turcu cu pistolu și ca marcu cu-arcu, aruncat mingiuțe și chiar scuipat la țintă contra câștigat fleacuri, important fiind să se distreze lumea ieftin și participativ, c-altfel ne-mpuțim de-atâta stat toată ziua cu nasu-n televizor, leptop și celularul naibii (că chiar și io am probleme din cauza asta cu copilașii din prima căsătorie și cu prima doamnă din a 2a). Iar în fiece cartier, în fiece complex locativ, cvartal de blocuri: circ. Câte-un cort și-o trupă de circ și animație stradală, ici-colo, cât mai des, pretutindeni! Și săli de dans, parcuri de dans, piețe în care oamenii, ca-n eterna și fascinanta Chină Populară, să facă taicii, cicong, arte marțiale, coregrafii de salon, jocuri folclorice, șah, table, domino, stendapcomedi, mimă, jonglerii.
În rest, intelectualii să capete și să aibă și să se laude toți cu medalii. Că le place de mor expunerea exhibitivă, aplauzele și paradele, tinicheaua pe piept, felicitarea președintelui, bașca înmormântarea cu pompă și pocnet de salve (măcar de pușcă cu capse de nu chiar tun grande). Iar sportivii de performanță și golghetării să fie declarați doctor honoris cauza la cât mai multe universități, că și-așa astea primesc destul de la buget și-n virtutea autonomiei fac ce vor mușchi de găști cu banii, iar pentru honoris cauza unei asemenea onori simbolice nici nu-ți trebe doctorat, grație cărui fapt vom scăpa și de plagiate. Deci, fiindcă bine se știe: cu cât satisfaci mai mult veleitățile și fuduliile omenești cu-atât betonezi mai bine loialitatea față de iubiții lideri: 10-15 de milioane de diplome, ordine, medalii, cupe și decorații anual, bătute și tipizate de către Imprimeria Băncii Naționale pentru fieștecare drag de concetățean nu numa de la Nistru pân’ sub Tisa ci chiar și din Arctica până-n Antarctica via Eritreea și din Vanuatu-n Nova Scoția via Maldive. Iar zicând asta vreau să mai adaug ceva referitor și la economie. Și-anume că merele ca merele și perele precum prunele… însă mă leg cu capu ca să asigur personal scăderea prețului la banane și mandarine ceva de speriat. Că nici de kiwi și mango nu-s io prea mulțumit cât face.
Știți bine: toată viața-mi fui anticomunist (și bată-i sfinții pe ăi de și-ar permite să scornească calomnia că nu-i așa). Fui și pe sub comunism anticomunist, nu numai după. Dar totuși/însă, nefiind dintre-aceia care, cum bine se spune, aruncă prunc cu copaie cu tot sau borăște plămâni în loc de colon, consider că ceva-ceva, adică singurul lucru bun care s-a-ntâmplat în comunism, trebuie sau cel puțin merită să fie reținut și repus ca să duduie. Și-anume, pe șleau clar zicând: Cântarea României. Festivalul național de amplă și debordantă, totală și suprasaturată emulație populară: Cântaaaarea… Rrrromâniiiiei!
În primul rând: nu Ceaușescu eN l-a inventat. Nici măcar Carol Secundul. Ci înșiși dragii de patrioți pașoptiști, despre ea conu Alecu Russo însuși scriind o odă de-o carte. Deși asta nu prea contează, căci chiar de numai ceaușescul ar fi pus pe roate acest măreț ivent tot am putea să-l iertăm pentru inițiativă, asumându-ne-o și conferindu-i cu totul alt sens și vigoare. În zilele noastre, evident că mișcarea plină de elevație spiritual-culturală nu se va mai închina cuiva anume, ci mai degrabă nimănui. Adică ce vreau să spui e că neglorificând ceva, pe cineva sau nimic concret și mărginit, va proslăvi însăși totalitatea, universalitatea, Omul Principial, Absolut, Pur. Căci, de pildă, pe scene nu va mai fi atârnat niciun tablou figurativ, personalizat, ci numai imagini abstracte, modern impersonale, eventual efecte de caleidoscop dinamic.
Concertele. Nu vor mai fi tematice, ori de-un singur fel. Așa cum, de pildă, s-au născut cu succes la casă și public atâtea forme hibride, precum simfonicul rock, giazul etnic, uorldmiuzicul baroc, cu digiridu și viola da gamba (etc/etc), tot așa și concertele românești, naționale, locale, stradale (etc/etc), să fie toate mixte. De genuri și stiluri evident diferite, pentru a reține și mulțămi pe toată lumea. Și să nu mai stea lumea-n Ateneu sau aiurea: stană de piatră, mumie; ci s-aibă dreptul să intre și să iasă oricând îi place ori ba, că nu-i musai să se plictisească omu la o simfonie de 50 de minute bruhneriano-vagneriene dacă se simte bine doar la manea, inclusiv viceversa. Și să pună frumos compozitorii mâna și osu la treabă, că inventarea și lansarea-n piață a manelei simfonice sau dodecafonice n-ar arăta decât curată dorință și capacitate de toleranță și incluziune, venind în întâmpinarea atâtor și-atâtor nevoi speciale care mustesc și dau buzna să caracterizeze sânul națiunii.
Expozițiile. Cel puțin tripartite. O sală a), cu profesioniști, una be) cu-amatori, alta ce) cu autodidacți onaniști. Expunând a) aproape capodopere, be) lucrări ieftine debordând de culori vii, ce) mizerii. Căci ăsta, așa triontic, e românul veritabil; iar el binemerită și trebuie mulțumit pe orice treaptă din scara gustului, valorii și demnității pe care s-ar afla. Cum iată, spre lauda lor, au început să facă foarte bine și filmele. Arătăm tot, mai mult sau mai puțin purgativ și catartic, discutăm eliptic sau pe-ndelete (ca să ne-nțelegem când bine când prost unii cu-alții), tragem concluzii au ba. După cum și sportul: să fie o ligă națională sau chiar fifă pentru cei foarte buni, una pentru ăia mai amărâți, o alta pentru proști ca bota. Cu detalii precum, de pildă, în prima să se respecte toate regulile, în următoarea să se permită jocul la bustul gol, faultul crud sau artistic, hențul exersat, ofsaidul la grămadă; iar în ultima, poate intitulabilă „Dumnezeu cu mila”, facă fiecare ce poate. În ultimă instanță important, foarte important și mega important fiind ca tot românul să se miște un pic, să facă sport, să-i fie scârbă de obezitate, sedentarism, lene vie.
Și zicând acestea, iată că ajungem tiptil și penetrăm util și-nspre domeniul atât de important și vrednic numit sănătate. Sănătate la toată lumea!… sau cum ar spune adevărații vraci empirici și felcerii supraeducați, toți medicii-n păr (începând cu moașele pe ghiață până la docenții profi universitari neșpăgari) ai nației: bunăstare somato-psihică publică, sanogenie comunitară, familială și individuală. Urmând ca, din moment ce starea de sănătate a omului nu-i doar chestie de știință, ci și de binecuvântare și protecțiune divină, firesc să devină a vorbi serios și grav și despre religie. Acolo unde nu ne putem băga cu mâinile și picioarele ca să facem reformă, ci numai să ne insinuăm insesizabil sau incognito, ca-n taină, inefabil, laconic, hermetic.
Dar despre toate asemenea lucruri vitale (căci iată, din nou ne-am lungit, epuizând timpul arondat pentru emisie/recepție): cu altă ocazie proximă. Când poate vom vorbi și despre strategiile patriotice ale asigurării câtorva premii Nobel pentru concetățeni aleși pe sprânceană, ale detronării rolului conducător al Germaniei și Franței în Europa, ale cuceririi incontestabile a șefiei Uniunii Europene de către Republica România alalong, ale întronizării Sfixului și Babelor din Bucegi drept cel mai important sit de pelerinaj mondial, ale construirii cosmodromului din Slatina sau Focșani, ale lansării expedițiilor intra- și extra-galactice românești. Așa să m-auziți și să m-ajutați cu toții (că Domnu din cer mă știe bine deja demult)! Clar?
[*] https://www.contributors.ro/comunicat-extraordinar-de-important-pentru-tara/
[**] https://www.lapunkt.ro/2022/12/rog-sustinere-populara/
Articolul Iio președinte apare prima dată în Contributors.
